Taverna esoterica

revelație conștientă

2012-01-23T14:04:00.001+02:00

Sunt sătul de iluziile ce pun în mișcare societatea umană. Cu toții murim devenind o statistică făra sens. Timpul nu ne iartă și istoria ne distruge identitatea parțial definită pe parcursul anilor în care suntem aruncați pe scena făra nici un spectator. Nimic nu are nici un sens, supraviețuirea este supra apreciată și acțiunile sunt irosite pentru scopuri făra nici o valoare reală. Trăim pentru a consuma resursele unui organism viu fără a aduce nici o contribuție reală. Suntem o specie parazitară ce nu ar fi trebuit lasată să evolueze din rândul primatelor ce își duc viața intr-o armonie perfectă cu legile naturii.

Ne înmulțim și distrugem și mai mult. Ar trebui să ne gândim serios la ce ar fi, dacă am comite un suicid global, total irevocabil? Nu ar fi mai bine? Dar nu. Caracteristicile speciei umane au fost si vor fi elemente ce vor conduce la autodistrugere sau la distrugerea celorlalți. E scris in codul nostru ADN. Nu puteam trăi în pace, conflictul e singura și adevarată noastră menire și în flăcarile lui vom sfârși.

Nimeni nu a reușit și nici nu va reuși să repare cele două defecte fundamentale prin care orice am face, nimic nu se va schimba. Tendințele agresive și moartea nu vor fi niciodată învinse astfel viata devenind absolut inutilă.

Teroarea latentă (part i)

2012-01-21T14:41:00.003+02:00

În camera 32 de la etajul 13 singurătatea devenise intregitoare pentru atmosfera decadendă ce domina hotelul, decolora orașul, redefinea realitatea acelor zile ploioase din octombrie 2045. Bezna devenise în sine o amintire. Un prilej pentru a retrăi zilele în care uitam de timp în compania celei ce mi-a scăpat. Un singur lucru nu era clar. Cum și de ce a trebuit să am parte de raiul pe pământ ca apoi să fiu scufundat în abisul ornamentat de cadavrele demonilor tinereții. Întrebări la care răspunsul avea să mă omoare literalmente. Moartea era doar un risc pe care asumat nu mai avea nici un farmec, devenise o condiție pentru a ajunge liber.

Trecusem prin multe, chiar mai multe decât o persoană normală ar putea tolera în 10 vieți, asta fară a ajunge închisă într-un ospiciu, dar pentru mine haosul trăirilor ambigue ținea de cotidian. Și fiecare zi care mă arunca în ceva foarte aproape de rutină era suferință pură. Rutina era inamicul meu numarul 1 și mediocritatea boala pe care voiam să o evit cu orice preț. Simptomele ei erau prezente peste tot în jurul meu, își făcea cuibul în mințile odihnite a celor ignoranți și de acolo ataca. Victimă dupa victimă număra victorii ce aveau să îi ofere într-o zi întreaga ființă umana pe un platou de diamant gata pentru a fi devorată pentru o veșnicie rece și plictisitoare. Și chiar nu aveam de gând să stau cu mâinile în sân așteptând la rândul meu să fiu încă o picătură din val.

Chiar dacă aproape împlinisem 65 de ani, terapia cu celule stem reușise să ma facă să arat și să ma simt de 30. Viitorul niciodată nu fusese imaginat cum trebuie și evenimentele ce aveau să contureze lumea au lasat ca măcar medicina să evolueze astfel bolile fiind eradicate și durata medie de viață devenind dublă. Asta nu înseamnă că lumea devenise un loc mai bun și nici măcar ca se ajunsese la o utopie. Lucrurile degenerase mai mult decat și-ar fi putut cineva în 2012 imagina.. și luase o întorsătură mai mult decât neașteptată...

La vie en noir...

2012-01-13T07:02:00.001+02:00

Trecuse mai mult de jumătate de oră după miezul nopții. Luna acum aflată undeva după primul pătrar îmi inspira subtil că ceva nu e în regulă cu acest munte. Aveam vise de vară târzie în care urcam și urcam până când ochii ei de înger nu mă mai găseau și mă aflam undeva departe de nivelul mării, în locul în care doar bufnițele și urșii mai găseau curaj să urce. Copacii incepeau să se rărească dar gândul meu tot la sânii ei, strâns ținuți, într-un sutien negru dintr-un material de neindentificat pentru mine, rămânea spânzurat într-o asfixiere perpetuu erotică. Pofta carnală nu avea nici o legătură cu gândurile mele pseudo-gri ci doar forma lor perfectă îmi amintea de un loc mai bun, de un loc în care cu toții visam să ajungem cândva sau poate doar după ce murim. Fantasmele începeau să se joace cu conținutul conștientului care tânjea după vocea ei care ar fi topit până și un ghețar aflat de secole neschimbat în starea lui sigură, în starea lui perenă, de agregare.

Îmi aprinsem o țigară, dar fumul ce atunci îmi invada vulgar plămânii se dovedea a fi un aliat în care nu mai puteam avea încredere pentru a ajunge sus. Aprind un foc în care îmi ard cele două pachete necartonate de țigări netimbrate luate pe sub mână dintr-un cartier în care piața neagră nu se sfia să înflorească.

Tocmai acum la jumătatea drumului, motivația mea începea să obosească și îmi dicta într-un mod forțat să incetez și să mă întorc în văgăuna urbană de unde am pornit. Dar nu... Vârful devenise o obsesie, o obsesie pentru care am ajuns să renunț la toate damele ce acum neurcând aveam să le dezamăgesc pentru încă o dată. Dar nici măcar despre ele nu era vorba ci doar de una singură, de ea care m-a prins în mrejele ei, invisible pentru ochii orbiți de otrava iubirii.

Dacă eram pe bune îndrăgostit sau chiar iubeam și eram dispus să renunț la tot pentru asta, nici acum nu știu dar ceea ce s-a întamplat să fie adevarat a fost că din acea amețeală dulce de vară moralul și motivația mea și-au găsit combustibilul și picioarele au început să le urmeze astfel continuând să urc.

Bezna și copacii care cu fiecare 45 de pași se răreau nu faceau decât să adauge asupra atmosferei bizare amestecată cu puțină frică, de a o da în bară. Exact așa cum a fost și primul pahar de whiskey, sustras din barul bibliotecii tatălui meu când deabia împlinisem paispreze ani. Fiind surprins, am fost lăsat să îmi termin jumătatea de pahar rămasă din licoarea magică care exact ca și damele ar trebui gustată atunci când esti matur și nu mai poți fi amețit, amăgit și dominat de cele două ispite. Sau cel puțin asta a fost explicația pentru barul care a rămas veșnic închis după. Tatăl meu întotdeauna a avut dreptate și pentru asta am încercat și încă încerc să ii calc pe urme. Regretul meu în legătură cu el rămâne abandonul ascensiunii în favoarea confortului garantat de o simplitate bine calculată.

Mă trezesc pe o piatră uriașă ieșită suspect din drumul de radăcini putrezite ale copacilor ce mult timp înaintea mea blocau accesul spre vârf. Timpul trece și îmi dau seama că trebuie să abandonez toată pasiunea care arde în inimă, toata ura și gelozia, dorința mea pentru ea, cea care mi-a scăpat. Îmi dau seama că a cucerri acest munte blestemat a fost mult mai important decât să o cuceresc pe ea și presupun că niciodată nu am fost obiectul pasiunii ei directe ci doar o confuzie de moment.

Lăsând trecutul în urmă, toate trăirile de la simpatie la ignoranță, toate mașinile blonde cu farurile lor de chihlimbar, flăcările din păduri, cuțitele de argint și lingurile de aur, orele de tragedie teatrală, zâmbetele involuntare și cuvintele nespuse la timpul lor realizez ca sunt în vârf și lumea îmi stă adormită la picioare.

Poate au fost 30, poate 50 sau chiar 100 de ani, dar urcarea a meritat. Chiar dacă am pierdut tot, până și sufletul aflat acum în lanțuri în pivnița din reședința de vară a diavolului. Sentimentul de a vedea lumea încâlcită între pereții pseudo-realităților cu care se hrănește și a cărei hrană este, aproape strivită de veșnicia lucrurilor de dincolo nu se compară cu nimic. Poate doar cu primul sărut ale celei pe care nu voi mai menționa deoarece a scăpat de chinul și de timpul și răbdarea de a îmi intra sub piele, de a vedea lumea așa cum o vad eu în nuațele de gri scrijelite pe un perete de către un artist cu toate simțurile moarte.

Aduc o ultimă odă reușitei mele scotându-mi saxofonul din alama îndrăgostiților fără pereche, împodobit de laurii ultimului cezar îndrăgostit doar de puterea pe care a vâzut-o scurgându-i-se printre degete. Un arpegiu funerar, îmi iau trandafirul negru și mi-l pun la piept, notele continuă să fie mormăite, marele foc al atotcunoașterii mă înghite și petalele topite devin toate visele noastre din dimineața de primăvară târzie pe care niciodată nu o vom mai retrăi.

realul efemer

2012-01-10T06:45:00.001+02:00

Iți privesc frumoasa figura,
Zdrobită de inutilitatea de a trăi,
Înconjurată de miasmele ignoranței,
În care cu mult interes te complici.

Frumusețea ta în iad nu va fi apreciată,
Va fi mutilată cu precizie,
Pielea îți va deveni vălul funerar,
Ochii-ți vor vedea neputința.

Crucificată îți voi citi sentința,
Căci locul Diavolului tău fictiv,
Forțat și irevocabil eu l-am luat,
Pentru ați satisface imaginația.

Aici tu nu valorezi nimic,
Acum când timpul ți s-a scurs,
Te întorci în vidul din care te-ai născut,
Satisfacția devenind nemărginită.

vis narcoleptic

2012-01-08T08:35:00.001+02:00

Am văzut finalitatea inevitabilă integrată în materialul instabil al timpului și al spațiului. Universul doar o altă față a unei conspirații ce transcende limitele minții pe care din păcate o posed. Ceea ce se întâmplă chiar în aceste momente în care pixelez această foaie virtuală este de neimaginat și ceea ce credeam a fi margini sunt doar începuturile extensiilor ce ajung mult prea departe pentru a fi percepute. Legile fizicii și conceptele din jurul materiei sunt instituite pentru a controla experimentul ce constă în micro cosmosul din care facem parte. Există infinități de alte micro cosmosurile atent controlate pentru a obține rezultate optime. Big Bang-ul a fost provocat de o particulă din materia X, supraîncărcată cu energia Y plasată cu atenție în vidul Z. Posibilitățile inițiale erau infinite dar noi am fost prima încercare și am fost lasați după doar cu regulile aferente și cu o lipsă totală de atenție din partea celor ce au provocat rezultatul fizic al acestei ecuații simpliste. Entitățile responsabile nu au fost savanți, așa cum i-am numi noi, ci artiști și astfel fractalul devenind una dintre operele lor de artă. Am fost abandonați pe motiv că experimentul în sine a fost o tentativă nereușită a unor artiști să opereze într-un domeniu dincolo de întelegerea lor. Singura lor reușită chiar dacă neglijată de comunitatea științifică este capacitatea creației de a fi creatori, astfel caracteristicile creatorilor au fost transpuse în creația care își transpune din caracteristici într-o nouă creație demnă de atenție știintifică.

Un experiment eșuat sau doar un vis generat de o imaginație bolnavă în urma celor unor prea puține minute de somn într-o dimineață gri de duminică? Tind să cred ca e doar sentimentul de insignifianță datorat conștientizării handicapului de a fi uman. De a fi un organism de dimensiuni și importanță neglijabilă în față unei mări negre nelimitată în timp și spațiu, inepuizabilă pentru cunoaștere.

trădarea, inerența ființei

2012-01-06T07:46:00.001+02:00

Ochi blocați în ceafa celui trădat,
Particule de plumb împrăștiate violent,
Suprimă trecutul glorious al amintirilor,
Transformând prezentul într-o alta epocă.

Durerea e absurda,
Derivă realitatea, divulgă ficțiunea,
Anturajul opusurilor cotidiene,
Din mintea bolnavului în stadiul terminal.

Moartea nu va fi niciodată sfârșitul,
Finalitate este dată de transcendență,
Limitările dispar și infinitul se supune,
Cel decedat devine rege peste absolut.

Puterea nu corupe,
Excepția de la regulă imparte dreptatea,
Ce niciodată nu își va găsi locul,
Între trădatorul efeminat și victima din balta rece de deznădejde.

declarație de iubire și adorație eternă...

2011-12-08T03:47:00.002+02:00

Din ură pentru tot ce nu vrei să fii și ești, folosesc acest cuțit cu lama lungă și îngustă, înroșită în focurile iadului, să îți sculptez, în pielea ta ironic de perfectă, cuvintele ce îmi exprimă adorația supremă.

Durerea ta e doar o altă formă de satisfacere pe care în lipsa sexualității adormite o practic. Din practică îmi dau seama că gemetele tale ce atunci când lama, îți pătrunde în piele se intesifică, îmi provoacă o stare hipnotică în care sunt Dumnezeu.

Săruturile lipsă, sentimentele goale mă determină ca în fiecare secundă în care tu încă respiri, să mă gândesc la cele mai odioase metode prin care aș putea să te fac fericită.

Durerea îți provoacă orgasme nemărginite, de capacitatea fizică ce ți-ar putea limita percepția de la absolutul stării, o culme pe care descultă, într-o rochie subțire de vară, te plimbi și savurezi mireasma dulce, rezultat al cărnii tale arse de lama înroșită.

Îți vreau întreaga ființă să ma îmbrățiseze în ceea ce s-ar numi eternul final ce numai zeii și creatori lor au putut să o facă. Îți vreau sufletul într-o cutie de argint, pătată de aur, pe care să o arunc pe unul dintre rafturile minții mele haotice.

Îți vreau sclipirea ochilor să îmi devină unica lumină, căldura corpului tău neatins să îmi fie alături în iarna vârstelor pe care nu o voi mai apuca.

Dar pentru tot ce am cerut, îți voi oferi doar o simplă alegere, puterea de a mă sfârși în măruntaiele Leviatanului sau de a mă elibera să zbor alături de îngeri în propriile tale paradisuri...

zori gloriouși...

2011-12-08T03:23:00.000+02:00

Îmi vărs ura pe un ecran steril,
Mânjesc pixelii cu regrete,
Fixez noi limite digitale,
A unui univers pe moarte...

Încerc să salvez bucăți,
Neperturbate de corupția,
Ce determină mișcări reacționare,
La un nou amestec primordial...

Începuturi își găsesc sfârsitul,
Finalitatea mă îngrețoșează,
Refuz să fiu un adept al ei,
Pun mâna pe un topor și protestez...

Sunt absorbit de haosul,
Prin care totul reîncepe,
45 de mișcări prin care,
Viața devine definitivă...

Echilibrul este depravat de existență,
Sunt ales ca unic executor,
Prin cele 6 dimensiuni celeste,
Pun totul în ordinea cerută...

Îmi aleg un colț aparte,
Cu marele cenzor abisal fraternizez,
Împotriva dementului anonim creator dement,
Însângerați, amândoi sfârșim.

Voluptatea depresiei...

2011-12-06T02:10:00.000+02:00

Culoarea depresiei e goală,
Pătrunde prin aer în plămânul damnat,
Din interior mușcă și sfâșie,
Elimină optimismul, asimilează speranța...

Victima rămâne singură între oameni,
Vede doar zilele ce i se sfârșesc,
Miroase propria-i putrefacție,
Își blesteamă condiția inevitabilă...

Ajunge obsedat de cunoașterea fatală,
Cu fiecare noțiune dobândită e cu un pas mai aproape,
Zâmbind sarcastic își arată colții,
Plonjează în nimicul absolut, se stinge...

Din El rămân doar bucățile,
Scrijelite pe dușmanii, foile albe,
Suntele imprimate pe pereți
Și focurile din adâncurile primitoare.

declarație abuzivă...

2011-12-03T01:24:00.001+02:00

Nu există nici un sens al vieții,
Viața este un sens al universului,
Pe care cu multă suspiciune,
Il punem pe seama unei entități...

Moartea e urmarea unei afirmații,
Afirmarea unei indentități,
Indentitatea iluzoriu de efemeră,
De a fi uman...

Ne naștem, trăim, murim,
Fără scop, doar cu interes,
Ascuțit de lăcomie și dispreț,
Pentru locul pe care în mod implicit l-am primit...

Stările sunt doar chimie,
Gândurile sunt alterate de fizică,
Matematica e curva filosofiei,
Pe care în mod universal o practicăm...

Suntem decandeță bipedă,
Sexualitatea ne trădează intențiile,
Produse stereotipice ajungem,
Și în final de dragul meu, ne dezintegrăm.

Absolutul sincer de sângeros...

2011-12-03T01:08:00.001+02:00

Iubești pentru că urăști și pentru că urăști trăiești. Te-ai născut cu impresia ca amestecul de gene a fost o dovadă de iubire. Te înșeli până în momentul în care ești supus la același experiment tragic și ironic al naturii și descoperi că un puternic instinct al cărnii a fost sursa apariției tale triste într-o lume ce prin propria-ți percepție e gri dar pentru ceilalți e roz. Îți dai seama cu timpul că multe dintre lucrurile care te înconjoară sunt niște iluzii fade pentru a te ține într-o închisoare în care să servești interesul predecesorilor celor ce acum o întrețin chiar dacă nu au creat-o.
Dacă deschizi ochii adevărul devine durere și durere se transformă în artă. Arta devine singurul tău scop pentru a putea evada de adevăr. Creația este leacul căutat la cancerul existeței. De ce exist? Cine sunt eu? Nu ai răspuns.
Poate doar ceva ce temporar te va ține în viață sau focalizat pe alte activități ce te determină să îți reînchizi ochii. Un răspuns încărcat de obiectivismul suprem al unui adevăr absolut îți lipsește. Irosești timp căutându-l dar făra nici un rezultat fericit. Ochii deschiși sunt echivalentul durereii permanent de perpetue la care vei fi suspus pentru restul clipelor pe care le mai poți petrece în această existeță inutil de reală.
Realitatea e voința celor ce te vor ca unealtă sau ca o legumă ce trebuie să hrănească în urma descompunerii alte legume. Ești un pion într-un joc de șah pe care universul îl joacă cu cei doi poli pe care religia și alte organisme de cenzură transcedentală le-au numit Diavol și Dumnezeu. Și asta e doar o incursiune în calea infinită spre adevărul absolut.
Ești sigur doar de un lucru... existența ta se va sfârși... începutul ei încă e pus sub semnul întrebării... sfărșitul e doar o pontențială variabilă din cele 45 pe care nu am chef să ți le expun. Ca și mine ești un nimic în ecuația celor 6 dimensiuni celeste și pe deasupra încă ai ochii închiși. Deschide-i ia-mă de mână și calcă cu mine pe această cărare de durere făra de sfărșit numită cunoaștere...

o zi banală

2011-11-24T10:08:00.001+02:00

Înaintez pe străzile murdare,
Călcând fără milă iarba proaspătă,
Inspirând duhorile umanozilor pierduți,
În propria irosință temporală.

Străbat stările lor abisal simpliste,
Instinctele pur animalice,
Le gust sudoarea răspândită în aer,
Mușc din carnea putrezită.

Plăcerea devine chin,
Suferința ajunge orgasm,
A ejacula cu sânge,
Singurul mod de trăi...

Sămânța suicidului ajunge dulce,
Impregnează fiecare neuron apatic,
Mă atrage spre o ea necunoscută,
Îmi pune țeava în gură, apasă pe trăgaci.

Ploaia de creieri e spectaculoasă,
Culori curcubeului consimțit,
Negrul și albul regretului extrem,
Absorbit în cadavrul din aleea scăldată în ignoranța amără.

repetiții perpetue

2011-11-22T21:43:00.002+02:00

Privesc universul din unghiul mort al percepției,
Pecetluit de durerea ascunsă în actul creației,
Săvârșit pentru eterrnități perdante,
Ale unor anonimi creatori demenți jocuri...

Legăturile dintre ea și ființa inițială,
Sunt vagi, tind spre o abstractizare concinsă,
A unor clerici mecanici de fluidizare,
A unor credințe false...

Și doar mie mi-a fost dat actul de final,
Posibilile alegeri ale unui muritor,
Ce va refuza vehement să termine,
Ceea ce alții te-au făcut să crezi...

Și ea devine un soi de escapadă,
Înghețată în timpul devenit uman,
Spațiul devorând materia,
Și noi doi, îmbrățișați arzând.

Ea sau ea...

2011-11-20T20:02:00.000+02:00

Privesc în golul din care mi-am făcut apariția,
Purtat de gândul ei lasciv condimentat apatic,
Perforat de colții înveninați cu simțirile radioactive,
Pe ale căror aripi dintotdeauna am zburat...

Vidul privirii ei încă mă atrage,
Motivul imperfect de a fi acum, aici,
Printre rămășițele meditației transcendentale,
În care de frică am rămas suspendat...

Frustrarea întârzie și limitările dispar,
O prind de gât cu ai mei canini tociți de nervi,
Din sângele ei prea dulce amărui mă hrănesc,
Cu amintirele veșnic monocrom sonore...

Adevărul absolut din fericire îl înghit,
Cheia atotștiinței prea mult dorite,
Cu Diavolul, ea și ea, Dumnezeu,
Un ménage à trois abisal trăiesc...

Ea plus ea, 45 de personalități perverse,
Născându-se din 23 de înțelepți introvertiți,
Și din urletul a 22 de orgasme neîntelese,
În ea, din toate cele 6 dimensiuni celeste,
Sfârșitul mi-l găsesc.

visul idealului împlinit...

2011-11-18T16:38:00.004+02:00

Valurile iernii se sparg de pielea ta,
Mult prea albă pentru a fi reală
Și te găsesc ținută pe brațele zâmbitoare,
Ale lunii, ce acum îți colorează ochii...

Orele devin zile,
Soarele e prea gelos să mai apără,
Și noaptea e numai a noastră,
O eternitate de îmbrățisări calde...

Feminitatea ta mă scaldă în plăcerea,
De a gusta ce nici zeilor nu li s-a dat,
Ce acum de sus se uită și disperă
În agonia superiorității aspru abisală...

Noua nu ne-a fost dat să ne găsim,
Și astfel te pierd din nou,
Cum niciodată nu te-am găsit,
Al meu dulce vis de toamnă amară...

„ ... blondei cu ochi căprui pe care nu am cunoscut-o”

Te urăsc pentru că ești ceea ce iubesc...

2011-11-14T10:46:00.001+02:00

Întotdeauna te-am urât pentru ca te iubesc. Am început să ard sufletele la întâmplare și ambalajele rămase făra sclipirea din ochi să le folosesc pentru a hrăni alte suflete. De ce tocmai tu să fii cea pe care o iubesc? E un fapt destul de dureros de confruntat acum pus față în față cu situația de a îmi contrazice toate afirmațiile si toate elementele care mă făceau sa fiu indiferent.

Tot ce spui, tot ce faci, fiecare gând pe care îl simt că se aprinde în capul tău frumos mă determina să te iubesc. Și nu e iubirea aia superficială, rezultat al unor reacții chimice din creier, e undeva mult peste si foarte diferit. Nici măcar instinctual nu aș putea numi fenomenul pe care de ceva timp îl simt cum îmi curge prin vene, îmi gâdilă sinapsele și mă îndoapă cu endorfine. E ca atunci când nu ai cum să dormi și nici nu vrei să dormi chiar dacă tu ești lângă mine și dormi, dar eu trebuie să te veghez și să am grijă ca nici un coșmar să nu îți altereze chipul care a căpătat o nuanță puternic angelică.

Aș încerca să te ating dar nu m-ar ajuta deloc deoarece aș fi prins într-un vid infinit care m-ar ține departe de starea ta de acum, de armonia perfectă creată din mrejele minții tale scufundată în somnul adânc.

Și continui să pășesc pe drumul care mă va duce departe... cu cât distanța va fi mai mare cu atât voi fi mai sigur si nu voi putea să fiu consumat în propriul suc concentrat de pasiune bipolară pentu ființa ta...

Alerg și umbrele mă prind, mă trag înapoi, îmi scot ochii, îmi taie urechile, îmi distrug toate simțurile și în eternitatea rece îmi proiectează... te proiectează perpetuu în mintea deținutului propriului său purgatoriu...apărut din frustrarea de a fi uman prin sentimentele născute față de o ea... ce poate niciodată nu ar merita sau ar conștientiza...

Dispariție fără sens...

2011-11-13T06:14:00.003+02:00

Ochii tăi frumoși au explodat,
Bucățile rămase reflectă realitatea,
Ce se scurge prin fâșiile de carne,
Pe care acum smulse din tine,
Cu plăcere le devorez...

Te-ai sinucis,
Asta nu schimbă nimic
Și încă tu, bântui porțiuni din creierul,
Celui ce odată, acum prea mult timp,
Îți ținea umărul să plângi...

Ai fost poate, singura,
Capabilă de a gândi cu adevărat,
Motivul absolut pentru care te voi iubi,
Îți voi iubi cadavrul, duhoarea,
Tărână ce te învelește...

Am vrut să te ard,
Să îți păstrez cenușa,
Dar Dumnezeul tău cretin,
Te-a vrut cât mai adânc,
În pământul din care pesemne te-a creat.

Inevitabilitatea cenzurii transcendentale

2011-11-10T19:30:00.002+02:00

Când orice în afară de carne, muschi și oase,
Este absorbit de natura flămândă pentru răzbunare,
Nimicul este tot ceea ce rămâne,
Amestecat în oazele de sânge dulce.

El curge și ajunge într-un punct teminal,
În care umanitatea își caută invenția numită suflet,
Și cum niciodată nu a existat, ea apare,
În imaginarul minților hrănite de crendință.

Slăbiciunea universală pentru aproape,
Un alt mijloc de a slăbi codul,
Ce stă ca unic artificiu al arhitecturii,
Marelui dement anonim devenit creator.

În toate cele 6 dimensiuni celeste,
Cu toții v-ați îngropat,
Scăparea devenind inevitabil imposibil,
Exterminarea întregii specii un păcat.

În fața cenzorului abisal,
Cu toții vom sfărși,
Acesta hrănindu-se din plin,
Cu cele 45 de suflete păstrate vii.

Sacrificiu Preconceptual

2011-11-10T09:24:00.001+02:00

Cuvinte prespălate de anticul ethos,
Logos blestemată invenție umană,
Pathos entitatea dulcei existențe,
Comemorate în înșăși ființa.

Axis Mundi, crucea oprimă,
Înghite geniul, arde sclipirea,
Termină omul ce trebuia să fie,
Deschide Cutia Pandorei.

Începe iubitul recviem,
Instigă sfărșitul,
Încornoratul e iluzie
Și răul prostie...

Ajung la fel,
Devin,
Ceea ce trebuia să fie,
Crucificat pe un altar din 45 de embrioni... dispar...

O dimineață înecată în melancolia urbanului decadent

2011-11-10T08:55:00.000+02:00

Nopți trecute mult prea misterios pentru a putea fi consumate și eu mă găsesc pe jumătate suspendat în patul uneia care defapt e al meu, dar consider că ar fi străin. Am ajuns să urăsc unitățile de măsură... mai mult decât atât, am distrus orice îmi putea arăta ora. Orice îmi putea limita modul meu caracteristic de a lua timpul ca pe o glumă proastă a umanoizilor autodestructivi și atunci am decis să nu iau parte la o masacrare a unei noțiuni ce îmi putea fi fatală dar nu îmi va fi. De ce să fac parte din ceva ce nu mă privește, moartea e o chestie sigură, care oricum ar fi, se petrece în unitatea lor de măsură...

Conștientizez că ceea ce îmi iese prin degetele coordonate de ochi sunt chestii pe care în această dimineață înecată în melancolia pură al parfumului ei pe care îl prindeam doar în scurte îmbrățisări stângace, ies prost. Am ceva împotriva dimensiunii temporale. Fiecare are dreptul de a avea ceva împotriva a altceva și altceva împotriva a ceva. Drept pe care mi-l exercit în fiecare secundă. Se întâmplă să am ceva împotriva mea și atunci port certuri stupide cu grotescul reflectat în oglinda care refuză să se spargă. E greu ca lucrurile să meargă în direcția ta, niciodata nu se va întâmpla asta, e un adevăr absolut.

Societatea care plutește într-o baltă de sânge și vomă, simboluri ale realității celor ce nu sunt ignoranți îți bombardează cheagul de materie cenușie din prima secundă în care ai deschis ochii în urbanul decadent sau în rurarul ignorant.

Nu a fost niciodată o chestiune de alegere. Alegerile sunt o iluzie. Trebuie să te obișnuiesti cu gândul și să accepti, altfel ajungi ca mine un dependent al depresiilor zilnice tratabile doar cu reacții pozitive ale dejecțiilor unei minți în care conștiința domină și moralitatea distruge cu o suflare orice subterfugiu prin care aș putea să fac orice altceva. Trist sau nu, adevărat, poate doar în sistemul meu de valori, dar pur și simplu, modul meu a îmi începe ziua.

Cafeaua întotdeauna are prea mult zahăr și prea mult lapte. Fețele tuturor celor animați la ore tinere sunt de o tristețe ce ar omorâ ceva mai mult decât boala secolului xxi. Sunt trei variante pentru ea... dar cheful meu devine o chestiune absolut stupidă ce nu îmi permite să mă exprim clar.

Mă arunc în patul pe care încă îl consider al ei. Cu nasul lipit de cerșaf caut mirosul care m-ar putea duce în pragul unui orgasm accidental. Ea nu există, nu a existat și pentru calitatea de clisee, nici măcar nu va exista. Ea e un concept. Eu nu. Sunt sau doar am impresia vagă de existență.

Sunt parazitul care îți suge sângele constant și îți transformă toate gândurile în intenții imbecile. Eu acum nu sunt eu și acum ceva timp eram eu dar până atunci nu am vrut să fiu. Sunt prădătorul microscopic care te reduce la starea din supa primordială.

Țigările scot mult prea mult fum și îmi provocă o tuse extremă... se termină cu mine, cu ea de mână, blonda cu ochi căprui pe care niciodată nu am cunoscut-o, bruneta cu ochi negri pe care am vrut să o cunosc și roșcata cu ochii verzi ce cu vârful ascuțit al unei lopeți îmi striveste plămânii...
Am învins timpul...

îngerul muribunzilor...

2011-10-28T14:08:00.001+03:00

Aripile tale îmi lipsesc,
Zborul cel înalt ce tu l-ai împărțit,
S-a terminat și căderea e de sus,
Mult prea sus ca durerea să dispară.

Îți smulgi una din aripi,
Te arunci în hău,
Mă salvezi sacrificându-ti perfecțiunea,
Îmbrățișarea ta devenind un vis frumos.

În vis sarcasmul tău mă-nveselește,
Satira ta față de realitate,
Deschide buzele de veci încleștate,
Și prăfuit un zămbet se arată.

În ale tale palme mă cufund,
Și caut tainele ce par ați pune ceasul în mișcare,
Cercetarea mea nu are încetare,
Și în eternitatea tristă încă sunt....

ultimele cuvinte scrijelite pe un perete...

2011-10-22T18:23:00.002+03:00

În ochii celor ce vor rămâne, nu voi vrea să fiu nici măcar o umbră, nici o vagă linie de lumină, nici măcar un gând în mintea celor ce i-am întâlnit și i-am atins, poate violent, poate mult prea ușor pentru gustul lor ce m-a determinat să ajung să stau cu țeava în gură, cu degetul arătător pe trăgaci și să privesc în gol...

Gustul buzelor mele pe ale lor, ar vrea să fie cât mai amar sau căt mai fad și zâmbetele ce niciodată nu le-am imprimat și acele râsete pe care aș fi vrut să le stârnesc, dar n-am reușit, pentru că sunt un ratat și într-un tipar monoton mă voi sfărși...

Mâinile ce le-am încălzit, acum vreau să înghețe, sângele ce l-am pornit vreau să se coboare ușor, agitația nopților ce cândva poate le-am dăruit să devină un calm al dracu de plictisitor și să omoare ceva precum pasiunea pe care nu s-a întâmplat să o stârnesc, orișicât m-aș fi străduit...

Am spus poate prea mult, poate mult prea puțin, dar asta-i tot și golul se deschide și mă înghite, când bucata de plumb îmi ajunge unde mi-a rămas țeapăn ultimul gând care acum în ignoranță și în mult sânge se stinge.

Imposibil evitat...

2011-10-22T06:49:00.001+03:00

A aștepta inevitabilul e o inutilitate cronică,
Manifest al unui zâmbet cu colți de diamant,
Ce nu va mușca absența aruncată și lăsată,
Să putrezească într-un frig absurd...

Și gândurile sunt sfășiate de întrebări,
Ale căror răspunsuri se găsesc înecate,
În văltoarea umedă de sângele,
Acum uscat de vânturile deznădejdii...

Și bisericile sunt de vină,
Ridicate ca ciupercile după ploaia,
Care a sters orice urmă din demnitatea,
Unei rase, acum apusă pe căile decadente.

spectacol într-un singur act...

2011-10-20T14:08:00.000+03:00

Sângele scurs ar fi trebuit să purifice ceea ce acum mult prea mult timp a fost desacrat de nașterea ființei umane... o naștere hidoasă, specială pentru ridicarea în absolut al urătului interior. Apocalipsa a început atunci când primul homo sapiens a pus piciorul pe o bucată de pământ și făra nici un drept a spus ca e a lui și numai a lui... Astfel sfărșitul vine și nu nepărat pentru oameni ci pentru entitatea supremă, organismul ce ne ține în viață pentru Geea ce ne-a oferit totul și noi nu am dat nimic înapoi. Distrugerea continuă apocalipsa e în toi. Pământul de sub noi ce are viață, moare cu fiecare clipă a existenței noastre fără nici un rost decât cel de a distruge și de a ne autodistruge... finalul nu e departe și nici măcar în ceață, piesa ce se joacă e în ultimul act... Din momentul în care esti expulzat printr-un proces extrem de dureros de ființa care te-a modelat în interiorul ei devii un alt parazit al unui aranjament mult mai mare și destul de neînteles pentru majoritatea noastră.

A da naștere unei noi ființe nu e scopul absolut, perpetuarea speciei, o idee introdusă greșit... ideea ce ne va costa într-un final mai mult decât viețile mărunte pe care fiecare le duce sperând că va face ceva, altceva până când va rugini și va dispare.

Suntem o specie de paraziți pe cale de dispariție... cu căt ne înmulțim cu atât vom dispăre mai repede și vom satisface poate dorința Geei de a se vindeca... suntem o boală făra să conștientizăm... factorul determinant al distrugerii în mașă... deschidem răni și lăsăm cicatrici dincolo de întelegerea și imaginația noastră... și așa a început apocalipsa...

Magnum Opus (part iv)

2011-10-16T07:55:00.000+03:00

Din egoism păstrez deoparte ceea ce aparent am sters din harta existenței și continui cu experimentele bolnave în a crea cât mai multe posibilitați de universuri căt mai diverse. Prima mea problemă apare în momentul în care observ că fără cei doi poli multe dintre tentative ajung cuprinse de haos. Și haosul are multe forme. Dar în același timp a fost interesant ca prim act, dupa ce am primit ceea ce din totdeauna voiam, să desființez pe Dumnezeu și pe Diavol... cele două entități astfel denumite de oameni, nu erau nici măcar pe jumătate ce își imaginau ei în cărțile așa zis sfinte. Toate concepțiile despre creație, despre ce e după moarte, erau mai mult decât eronate. Cele două entități au avut un singur rol dintotdeauna să ofere posibilitatea de a te alinia într-un fel sau altul pe o anumită traiectorie cu minim contact posibil. Reușita mea de a o aduce pe una dintre aceste două în pragul contactului maxim cu ființa umană a fost ceea ce oamenii ar atribui norocului. Șansa chioară, oportunitatea unică pentru ceea ce eram atunci. Încă am dubii dacă am procedat corect dar avantajul meu e că oricând le pot recrea din nimic.

Mă retrag în colțul în care am lăsat ceea ce era o dată să existe într-un alt plan... și uitându-mă la ea, cea care mă ținea încă uman am ajuns la concluzia că pot crea o alta, astfel am sters-o chiar dacă cu regret, ea nu a mai fost. M-am asigurat că nu există nici o șansă de a o recrea precum celor două entități le-am oferit și eliberarea a fost mai mult decât extatică...

muză definitivă...

2011-10-16T07:31:00.001+03:00

Colți ascunși de buze,
Buzele încleștate de ale mele,
Viața scursă dintr-o mușcătură,
Dă sunet celor mai gri gănduri...

Și colții apar din nou,
Pielea gâtului străpunsă adânc,
Săngele nu curge,
Doar amintiri și sentimente...

Tot ce aduce a tine,
Înghițit și sters,
Eu aproape înghețat,
Într-o baltă de goliciune interioară...

Și mai apari o dată,
Îmi săruți fruntea rece,
Îmi inchizi ochii încă umezi,
Dispari în ceața din care ai apărut.

Înțepături lașcive...

2011-10-13T20:23:00.000+03:00

Pielea ta, un strat de ace ascuțite,
Placerea definitorie a ajuns,
A întepa, a înțepa, a mă întepa,
Până când pielea îmi ajunge,
Un mare sistem de irigare al roșului vital...

Te mai oprești, mai arunci un zâmbet,
Precum bolnavilor terminali la pat din milă,
Dar nu durează mult și iar începi,
Continui într-o manieră aproape sadică,
Și la sfărșit mă îmbrațisezi...

Nici sarcasmul, nici ironia, nici cinismul,
Nimic din armele mele tradiționale,
Nu poate face față armurii tale impenetrabile,
Al cărui asediu, încă mă chinui să nu abandonez,
Dar zâmbetul tău, privirea și îmbrațisările sunt dezarmante.

clipe nealterate de cuvinte...

2011-10-09T21:22:00.001+03:00

Ochii tăi, reflexiile ludice,
Ale celor doua corzi de vioară pe care niciodată nu le-am folosit,
Pierzându-se în marea de fum și de zgmot,
În care întâmplător te-am zărit.

Salvarea pentru 5 minute,
Fie pentru o eternitate ce a noastră nu e,
Clipele pierdute în conversație cu tine,
Înconștiență dulce-amăruie,
Ce în loc de de vis, mă ridică din infern...

Și zămbete, aruncate printre sprâncene ridicate,
Alte cuvinte, un mic surâs,
Apoi o îmbrățișare...

Și trec zile, trec clipe în care mediocritatea mă asaltează,
Urmează să mă înghită,
Până ce întâmplător,
Apari, pe un ecran de sticlă
Și mă trezești dintr-un coșmar făra sfărșit.

concluzie inevitabilă...

2011-10-09T10:06:00.001+03:00

Haos, furnicarul morților arbitrare,
Elimină mireasma speranței prin controlul,
Omului, creația ratată din centrul universului,
Al cărui ego va umple limitele...

Comisionat de ura pentru creator,
Sângele va deveni unica realitate,
În care infinități de generații se vor scălda,
Acum când conflictul e pretutindeni...

Și oazele păcii vor seca,
Apoi arse de natura autodistructivă,
Și când apa va înlocui diamantele,
Conștient se va opri...

Dar prea târziu va veni clipa,
Și Geea va fi împodobită numai de oase,
Nimic viu, așa cum ea,
Într-un final, în soare va pieri.

Magnum Opus (part iii)

2011-10-02T09:26:00.000+03:00

Am disturs întreaga dimensiune existențială cunoscută și pentru a fi în concordanță cu ceea ce unii au scris și altii au luat de bun, până și pe cea necunoscută. Dar undeva într-o bucată ascunsă din ceea ce s-ar fi numit mintea mea, care acum sub noua împrejurare e cu totul și cu totul altceva, am păstrat tot.

I-am păstrat lumea ei intactă. Ca un glob de cristal pe care îl agiți și provoci nisoare în interior, astfel am păstrat tot ce a fost, este și va fi important pentru ea, în globul din mâinile mele. E greu să poți întelege în condiția umană ce îți poate oferi refuzul de a o mai îmbrațișa.

Totul e gol, golul e totul, vidul e ceea ce a rămas în urma micii mele joace cu chibriturile. Poziția absolută mă întristează. Singura mea conexiune cu umanitatea este acest rezid, acest motor emoțional, care mă deprimă deoarece încă nu reușesc să fac ceea ce în majoritatea sistemelor de valori ar fi lucrul ce trebuie făcut și mă trimite forțat într-un butoi imens, în care mă înec cu melancolie pentru că ea nu e aici, pentru că ea nu îmi recunoaște într-un fel sau altul existența. Asta în condițiile în care în trecutul foarte recent, am fost o altă jucărie în mâinile unei femei care își cunoaște tot arsenalul și știe să îl folosească la eficiență maximă.

Sunt curios cum ar fi fost absolutul în mâinile ei... și acest răspuns deja îl cunosc. Acea rămășiță îmi provoacă o plicitseală cruntă inerentă dispariției, anihilării setei de cunoaștere, care ca ființă umană îmi punea sistemele în mișcare pentru a mai trăi încă o clipă, încă un minut, încă o oră sau căt ar fi fost această dimensiune temporală până la moarte. Poate ar fi trebuit să sfărșesc ca Faust, dar analizând și reanalizând textele, am descoperit, ceea ce deja descoperisem, factorul uman e foarte ușor de înlăturat ca marjă de eroare, ca eroare fatală ce duce totul la un sfărșit, ce constituie în final un adevăr absolut...

tentativă poetică...

2011-09-25T09:40:00.001+03:00

Diferența dintre a face și a spune,
Aleargă, arată, distruge, ucide,
Acum, aici, niciodată, etern,
Modul uman de a fi...

Și taci, te consumi,
Spui, ataci,
Dar din tot, nimic,
Și scrii pentru a te externa de promisiuni...

În tăcere, nu exiști,
În zgomot, devii incandescent,
Propunerile tale de sfârșit,
Devin realități ce nu îți mai convin...

Diferența dintre a fi sau a nu fi,
Vezi, auzi, guști, simți,
Iluziile cresc în frecvență,
Aștepți nimicul și te trezești... inexistent.

Sătul și obosit...

2011-09-17T02:13:00.000+03:00

Sunt sătul de elitismul vostru pseudo cultural,
Ucideți cu fiecare critică falsă noi idei,
Aboliți spiritul creativ prin ignoranță,
Sunteți un alt produs...

Și timpul nu vă iartă,
Deveniți ceea ce și ceilalți vor fi,
Cadaverina și oseina zilei de mâine,
Și praful se va alege de voi...

Sângele albastru va deveni roșu,
Buzele ce-l vor gusta,
Vor deveni alte specii,
Evoluția lanțului uman.

ne naștem și murim, singurele adevăruri absolute...

2011-09-14T00:17:00.001+03:00

Trăim iarna nucleară a tinereții irosite,
Deșeurile sunt acum momentele pierdute,
Anii scurși atârnă greu,
Și gâtul trosnește în 1,2,3...

Suntem forțați să ne adaptăm,
Rebeliunea infantilă, vis de vară putrezit,
Libertatea ca și realitatea,
Devine o iluzie fără valoarea de adevăr absolut.

Jocurile duble, emoțional sunt perpetuate,
Ironiile atacă din ce în ce mai frecvent,
Sarcasmul devine prima limbă,
Cinismul materia ce ne compune...

Apărem, aparent ne naștem,
Viața trăită, inveția unei bucăți de hârtie,
Tot ce sigur știm, e ca spuneam adio,
Și în câteva momente, murim...

Homo Perditiōnis

2011-09-04T14:56:00.003+03:00

Decadența a ajuns la limitele superioare,
Lumea asta nu mai are nimic, ce merită salvat,
Trăim într-o orgie perpetuu ipocrită,
A noastră soartă rezumată în sămânța risipită.

Legile naturii au fost corupte inconsecvent,
În avatajul nostru, doar moartea mai există,
Ca și variantă la supliciul la care,
Vom fi supuși, făra drept de apel.

Ardem oxigen în zadar,
Distrugem inocența prin acte necalculate,
Păstrăm doar urme ale aparentei rațiuni,
Suntem doar un alt specimen din Homo Perditiōnis.

o altă teorie a haosului...

2011-09-04T13:55:00.001+03:00

Inimi rupte din bătăi amețitoare,
În momentele intime în care stăm,
Savurăm cum universul se destramă,
Și noi, mai mult ca voi, cădem pradă...

Un ritm despuiat de profunzime,
Urcă în venele celui ce îl produce,
Analizând structura interioară,
Ușor, constant, distruge...

Creator ucis de propria-i făptură,
Infanticidul ca ultimă replică,
La ironia, sarcasmul și cinismul,
Muritorului ce liberatea i s-a refuzat...

Haosul urcă, devine omniprezent,
Ordinea se prezintă devastată,
Lumina și-o trage cu întunericul,
Și noi toți plătim cu sufletele de ciocolată.

exclusivism conformist...

2011-08-18T09:15:00.001+03:00

Dacă nu pui mâna pe un instrument,
Și nu te reproduci artistic în publicul de prieteni,
Nu ești de-al nostru...

Dacă brațele sau picioarele,
Sau alte bucăți de piele nu sunt pline de cerneală,
Din nou, te excludem...

Dacă nu fumezi verdele liniștitor,
Și nu ești relaxat pasând în stânga și în dreapta,
Chiar trebuie să pleci...

În cazul în care nu ai o trupă obscură,
Sau oricum ceva din cultura urbană pe tricou,
Te poftim afară...

Și cel mai grav,
Dacă nu ești ca noi,
Nu vrem,
Nici măcar să te cunoaștem...

Am putea să așteptăm la infinit...

2011-08-18T08:20:00.004+03:00

Știu că nu ar trebuie să îți scriu... nici măcar să mă mai gândesc la tine. Poate că îți e bine acolo unde ești și acolo unde faci ceea ce faci sau poate nu faci. Dar pur și simplu încă mă lovesc de dârele tale exact când nu mă aștept și în momentele în care sunt prins cu altceva. Dar cel mai interesant e că nu îmi e repulsia pusă în mișcare așa cum ar trebui ci mă apucă o nostalgie a vremurilor bune, ale acelor prime opt luni în care știu sigur că eram amândoi fericiți și nimănui nu îi mai păsa de altceva decât să fim împreună, să petrecem fiecare moment în compania celuilalt.

Dar poate de asta încă mai curge o lacrimă al cărui sentiment, ascuns în spate, nu îl nimeresc, o fi el de fericirea apusă sau de tristețile ce au venit după, chiar nu îmi pasă. Și acum mai mult ca niciodata tind să cred că vorba aia pe care am auzit-o în toate porcările din filmele,cărți, piese contemporane, cum că, fiecare lucru bun are un sfârșit e mai mult decât adevarat, e o dimensiune a realității pe care amândoi am trăit-o în cel mai vidid mod posibil.

Trebuie să fii un ignorant total să crezi în adânci bâtrâneți împreună sau în relații care sunt succedate de căsătorie, apoi de copii, nepoți și restul tacâmului pe care l-am văzut și îl vedem simulat până și in sânul familiilor noastre, ce deodată e servit cu moarte, e posibil...

Din nou, mă întreb de ce fac acest efort, destul de dureros de a-ți scrie, de a îmi păsa, chiar dacă până la urmă adevărul e că nici unul nu și-a făcut datoria față de celalalt sau ne-am facut-o pentru o perioadă mult prea scurtă, în care poate am fost ignoranți sau poate până la urmă curiozitatea ta perpetuă și ego-ul meu enorm sunt principalii vinovați pentru moarte a ceea ce o dată, acum destul de mult timp, se chema noi.

Dar poate dacă mă eliberez pentru a nu știu câta oară de povara pe care din când în când, în momentele în care am moralul pus la pământ și calcat violent în picioare de către hoardele de ignorați ce încă speră că există finaluri fericite, voi reuși ca acum după aproape doi ani în care oficial ne-am stins să termin acest circ tragic ce pentru mine e asemenea unui purgatoriu foarte insistent.

Cred că ți-am spus de prea multe ori adio și ți-am urat de prea multe ori o viață frumoasă și acum aceste două formule nu și-ar mai găsi rostul.

Timpul nu vindecă nici o rană și toată informația pe care alții mă obligă aproape, să o înghit, că îmi va trece reprezintă o altă sumă de vorbe în vânt pe care nici naiba nu mai vrea să le accepte.

Eu sper că poate va urma și ziua aia în care amândoi să ne trezim și să numai repetăm trecutul și să nu o dăm în bară cu următoarele ființe ce pote își vor găsi locul undeva în așa zisul suflet pe care tot simt că tu l-ai masacrat chiar dacă prin asta rămân un copil alintat ce încă nu se găsește pe el însuși din cauza ego-ului ce ocupă mai mult decât universul în spațiu...

Al tău,
Ce niciodată nu am fost,
Nimeni...

un alt sfârșit de vară..

2011-08-18T07:23:00.003+03:00

Două pete de nicotină,
Pe un perete alb ce în lumina slabă a dimineții,
Aduc a ochii tăi
Și fumul din scrumieră ce fuge și formează unduiri,
Ce doar la șoldurile tale,
Mă duc cu gândul...

Și soarele ce deabia face ochi,
Mă trimite la imaginea ta,
Cu părul răscolit,
În patul meu,
După o noapte albă...

Primul zâmbet,
Al unei fețe nealterate,
De culori chimice și grimase nefericite
Și primul cuvânt scos,
Prima gură de cafea sorbită,
Al doilea zâmbet...

Primul fum de țigară,
Al doilea sărut,
Și un soare ce cu colții de sfârșit de vară,
Îți încălzește figura,
Și mă aruncă în sertarele demult încuiate,
Ale unor lucruri ce undeva,
Odata...
În ochi scântei vii,
Îmi provocau.

Magnum Opus (part ii)

2011-08-04T04:26:00.000+03:00

Și sunt lucruri pe care aș vrea să ti le spun în momentul asta în care mintea mea rulează prin locurile prin care am umblat împreună și replica ta care întotdeauna a sfâșiat cum că nu poate exista niciodata o prietenie între un barbat și o femeie... întotdeauna e ceva mai mult... mai mult decât aparențele fade pot releva și atunci impactul te trântește într-o infinitate neo-extatică de stări care în esența lor sunt nici mai mult nici mai puțin... suferință...

Prin ochii tări de chihlimbar lumea se transfmormă într-un iad frumos mascat într-o utopie muribundă și fiecare sărut ratat e un alt eșec menit să îmi înnece și ultime părți rămase umane și să le expună într-un muzeu al epavelor sentimentale ce au eșuat prin sindromul morții in leagăn...

Chiar dacă prin atotștiinta pe care întâmplător printr-un mod absolut genial am pus mână, nu am nici o idee, nici o cale prin care să mă pot apropria și să nu devin victimă... o alta din numeroasele tale păstrate undeva într-o lume din eter pe care o porți în privirea care cu fiecare secundă îndreptată asupra mea reușeste să mai arda din neuroni și să ma trimită într-un picaj prost cronometrat ...

Sfărșitul lumii o simplitate pentru mine, ceva ce poate oricand și oriunde realizat, dar în esența ta se află determinarea care mă va face să sfârșesc tot ce acum există pentru a scăpa și de ultima urmă de umanitate... a fi o ființă absolută implică inexistența slăbiciunilor umane, dar tu ... tu ești cea care deține cheia faptelor mele... cea care va îngreuna acum și pentru totdeauna sau nu... revărsarea elementelor umane ce încă mă bântuie într-o apoteoză nouă, una din nimic...
Predecesorii mei au fost înselați de cel căruia sufletul i-au făgăduit, dar eu l-am distrus ca prolog al noii ordine, astfel echilibrul universal s-a dus și el... și a rămas doar binele care acum domină până și cele mai întunecate colțuri ale absolutului...

A fi înseamnă a ști. A ști îți dă putere. Puterea te determină să iei un curs de acțiune. Acel curs de acțiune dus la cel mai înalt mod posibil de eficiență determină balanțele nevăzute nici măcar de mine... Sunt încă mistere care trebuie elucidate în legătura directă cu noile mele capacități ... cum până și creatorul original, arhitectul inițial a fost nevoit să cunoască... Cunoașterea l-a trimis spre o stare mult prea haotică și astfel au existat mult prea multe reorganizări, mult prea multe geneze pentru ca cineva, chiar cineva ca mine să țină cont...
Nu am fost primul și tind să cred că nu voi fi ultimul... și elementul uman... e cheia...

Aș putea făra a face nimic să o distrug... să îi distrug până și orice urmă de existență dar ceva mă determină să o vreau... dar nu folosindu-mă de ce dețin acum ... ci de ce aveam înainte...

Magnum Opus (part i)

2011-07-16T00:00:00.001+03:00

Zile cu ploaie, șiroaie nesfârșite de amintiri și imaginile prost transpuse din acest castel uitat de timp... Nu înteleg de ce încă mă aflu în acest Paris, prăfuit de istorie, supraîncărcat de sensuri triviale în momentul în care gândurile și dorințele mele au o singură țintă. Proximitatea stării ei de anorexie încă îmi provoacă erecții pe care sunt nevoit să mi le stăpânesc sub dușuri reci ca gheață, dușuri extrem de lungi, pe parcursul cărora îmi blestem potența și circulația mult prea vividă a sângelui. Acum că știu absolut tot și în plus faptul dureros dar înalțător că am depășit condiția tradițională de om ar fi trebuit să îmi permită să trec peste închisorea aceasta emoțional instabilă și foarte trecătoare la ceva care s-ar fi potrivit mult mai bine scopului meu actual.

Dar până și aceste calități dobândite dintr-o scamatorie inteligentă nu mă salvează de indentitatea primară. Știu unde e, ce face, ce gândește, ce muzică ascultă, știu că se folosește frecvent de degetul mic de la mâna stângă pentru a-și astâmpăra foamea carnală, știu când și-o trage, știu exact ce face și cu ce naiba mă ajută?
Informația ajunsă pură în sistemul meu suprem dezvoltat la superlativ și-a pierdut valoarea în momentul în care factorul uman de fericire își face de cap, îmbătându-mă până la coma relativ alcoolică cu setea de a fi din nou pur uman și de a nu deține mijloacele de a face absolut orice.

Absolutul la început a părut o opțiune viabilă din toate punctele de vedere. Chiar dacă timpul pentru mine a devenit ceva abstract și foarte ușor de înteles, entitățile și-au pierdut poziția de lideri în echilibrul universului și am devenit ceva mai mult decât ele, ceva mai mult pentru a fi încadrat în dualitatea clasică, ceva ce îmi permite șă mișc element cu element și să schimb și să înteleg, refuz să îmi folosesc noul statut pe care repet, l-am obținut într-un mod inteligent, pentru a o manipula și a o transforma în muza superlativului ce încearcă perdant să își asume noul rol.
Privirea ei mă urmărește, atunci când sunt lângă ea chiar dacă conștient nu știe ca sunt acolo. Mă simt de parcă mii de artificii orbitale și-ar lua zborul și ar exploda încoronându-mă din nou ca entitate absolută, perfecțiunea pentru prima oară materializată, un Faust ce a reușit să înteleagă pe deplin puterea ce din fericire sau în mod tragic i s-a aruncat la picioare.

Și cu tot universul, toate universurile, imposibilul în mâini, singura mea dorintă rămâne de a fi perceput de ea și îndrăgit într-un mod mai intens sau mai putin de ea pentru ceea ce odată eram...

Utopie de vară

2011-07-05T04:55:00.000+03:00

Acum miii de ani, poate și câteva secole, te priveam cum te scurgeai prea încet prin albastrul ochilor, prin gaura neagră a sufletului, ajungeai pe retină și imortalizată pentru alte secole și milenii, acolo îți făceai statuia, care reușea să îmi aducă aminte de tot ce a fost.

Mă amăgesc că timpul vindecă rănile deschile în cortexul ce era mult prea tânăr să înțeleagă complexitatea bio-electro-chimică a sentimentelor ce atunci pentru prima dată în ochii tăi de chihlimbar explodau în nuanțe policolore ce mă lăsau rece.
Răcoarea adusă de așa zisa suferință e doar o iluzie pe care prefer să o adun, în fiecare moment al exitenței mele patetice, patetism ce fără tine nu ar mai avea nici un impact, nici o sclipire, nici o flăcară care să îmi ardă rădăcinile și să le transforme în pietrele ce vor rezista timpului și vor fi un alt element al torturii.
Vrea acum să te privesc în ochi, albastrul să se înece în chihlimbar, lumina să fie consumată de întuneric și dualitatea să devină o altă iluzie. Iluziile au devenit parte din cotidian, făra ele totul ar fi mult prea roz, mult prea turcoaz și ar ucide și ultimele forme de viață din mine.

Și uitam cine sunt atunci când degetele tale le strângeau puternic pe ale mele și inima-ți bombarda cu bătăi accelerate atunci când vedeai schițat un zâmbet jalnic pe fața care reușea adesea să te provoace la râs. Și râsul tău emana nuanțele de gri complementare stilului meu de a supraviețui. Și zâmbetul tău trezea sângele la viață și punea în mișcarea până și cel mai depărtat vas capilar, prin care în momentul acela curgeau râuri întregi de endorfine. Și visele avute în verile târzii, când adormeam accidental cu capul în poala ta și tu vegheai, deveneau cea mai dulce realitate pe care cineva chiar cineva ca mine le putea trăi.

O utopie creată de iluzii, cele 45 de iluzii ce ție îți dădeau materialitate atunci când aveam nevoie să te simt, atunci când lacrimile negre se lipeau de obraji și deveneam mlăștinos, atunci când o mână trecută prin părul tău îmi oferea speranță.
Iluziile se sting, fantasmele sunt alergate, stafiile trecutului și-au tocit dinții în carnea mea nedigerabilă.

Dar tu, ești aici, figura ta îmi spune că soarele a răsărit, vocea ta șoptită îmi termină transcendeța spre univers și mă coboară, violent, cu scântei violete, înapoi pe pământ, unde din nou mă prinzi de mână și zâmbetul îmi revine. Decadența corporală regresează, revin la forma pe care, ca și prima dată, ai ridicat-o cu mult lipici și răbdare din cioburile pe care le-ai găsit aici.

Un înger demonic cu aripile de azbest mă caută, mă strigă în diminețile de insomnie, mă vrea în lanțurile ce alte secole și milenii m-au ținut obedient față de cea ce nu știe ca nu a fost prima...

Belua multorum es capitum

2011-06-29T17:18:00.002+03:00

În întunericul vărsărilor de sânge,
Lumina arde ca o supernovă în delir,
Lacrimile devin pietre,
Pietrele din cer se avântă,
Lovesc așa zisele suflete nevinovate...

În Întunecimea de după bombardamente,
Urltele de durere pentru zăpada,
Ce transformată în liniște mortuară,
Trezește cimitirele cu încantațiile,
Pâgâne ale unui rit de adio...

Explozii pasagere ale unui nebun vis,
Realitatea sa un carnagiu de hârtie,
Pe hartie statistica relevă adevărul,
Nimeni nu e scutit,
Toți vor suferi până la eliberarea finală...

Soluția finală un scop într-un hățiș,
De ramuri, spini și franjuri,
Bucăți de carne, bucăți de credință,
Amestecate în amintirea veacurilor,
Ce vor sterge totul cu buretele lor de fier...

”Inspirat de Simfonia No. 7 de Ludwig Van Beethoven.”

Definiție - orientare obiect ...

2011-06-04T19:57:00.001+03:00

Am creierii întorși pe dos,
Amestecați în frișca cu sirop de ciocolată,
Ajungându-mi de pe ale tale sfârcuri,
În bila de metal ce într-o tija strânsă,
Îmi zgduie percepția,
Transformându-mi limba,
Într-un receptor atemporal.

Răcesc adormind în vânturile eternității reci,
Privit de ochii tăi mari,
În care sunt pisat și presărat exagerat,
În cantitățile exacerbate,
De emancipare feminină,
Din mințile celor ce în dimenisiuni microscopice,
Au descoperit noi culmi ale disperării exatice,
Exact ca tine...

Sunt proporționat minuțios,
Pentru a satisface și alte colțuri,
În care lumina e absentă,
Miresmele sălcii,
Râurile albe predomină rozul radiant
Și eu sunt doar o jucărie,
În mâinile neastâmpărate,
Ale unei copile,
Refugiu pseudo ludic...

Testament (sui caedere hereditas denique)

2011-05-23T04:37:00.003+03:00

Și praf în vene în loc de sânge... se strecoară câtre o piatră ce cândva acționa pe postul unui motor coordonând curgea vieții prin închisoarea de carne, oase, mușchi și alte elemente al caror rost oricum nu l-am înteles prea bine.
Eram în vara unui an, nu acum mult timp, dar destul ca pentru ceea ce a rămas dupa incinerare, din amintiri, să fie din ce în ce mai greu de descifrat tinzând spre o imposibilitate umană de a întelege.
Și anii petrecuți se stergeau, cu cât trecea mai mult timp, nimeni nu mai îmi șoptea măcar numele, nimeni nu își mai aducea aminte nimic, nici măcar ființele ce au avut parte de tratatmente speciale, nici măcar prietenii ce s-au atârnat de umerii mei, nici măcar cei cu propriul meu sânge ...
Zielele se scurgeau într-un ritm de neînteles pentru ființa ce a trecut în neființă, acum nimic... un spațiu gol negru... sufletul fiind doar o invenție pentru a condiționa anumite acțiuni... nu tu rai, nu tu iad... nu tu reincarnare, nu tu transcendeță ci un absolut vid în care dispărusem complet...
Și mă gândesc cum cei pe care i-am lăsat în urmă, stau și își irosesc timpul căutând o cale prin care așa zisa lor viață de apoi să fie într-un loc inventat... într-un loc ce nu am sperat vreodată că voi ajunge.
Raiul pentru mine era pe pământ. Era în brațele ei, oricare ar fi fost ea... doar capacitatea ei de a oferi ori afecțiune pentru nevoia mea exagerată, ori satisfacere fizică pe care de cele mai multe ori obțineam dar nu în forma ei pură de orgasm ci prin eliberarea unor lichide care așa îmi încarcau făra nici un rost corpul... dar se întamplase să primesc ambele și chiar pentru porțiuni temporale extreme în consistența lipsa ... eram fericit... chiar daca era doar ceva ce se întampla mult prea rar.. și recompensam atât de mult cât puteam... atât de mult cât mă putea duce lungimea și grosimea falusului ... atât cât mă putea duce presiunea lichidelor seminale... atât cât mă putea duce condiția fizică precară, atât cât psihic puteam...
Au fos și momentele cu cei cinci... singurii prieteni pe care i-am avut și cu care întotdeauna m-am simțit mai mult decât bine... simplul fapt că erau acolo era de ajuns... era mai mult decât puteam să cer...
Și raiul pentru mine, starea orgasmică absolută, momentele pentru care nu aș fi comis gestul ce m-a transpus în imaterial...era imortalizarea în cortex a fragmentelor de informație... muzici peste muzici, genuri muzicale, sub genuri, artiști, trupe, compozitori și asta devenise parte din ceea ce mă ținea mult peste linia de plutire atât timp cât puteam sta izolat și eram în stare să savurez cu tot ce însemnam cu tot ce am însemnat ... dar în același timp setea mea de cunoaștere devenise mult prea morbidă, mult prea violentă... înjuram și uram pe lumea care mă mințise 15 ani de zile că există Dumnezeu, că există Diavol și inveția numită Faust, invenții care mi-au dat speranțe că într-o zi aș putea să îmi vând la rândul meu sufletul pentru a putea fi fericit din cunoaștere... dar alt fals fabricat ce m-a împins spre nemurire la nivel molecular...
Când știi că într-o viață nu ai timp să asculți toată muzica care știi că ti-ar plăcea, nu ai timp șă construiești toate bucățile de puzzle din tot ce înseamnă înformație, când știi că nu poți cunoaște toți oamenii pe care ar trebui... mai bine renunți... știi că te retragi cu onoare.. cu o conștiintă împăcată care chiar dacă nu contează pentru tine pentru ei da... cu faptul că decât să te chinui mai bine... alegi exilul... oricare ar fi el... de aceea vă urăsc pe toți pentru că în simplitatea voastră dureroasă și în ignoranța voastră veți rămâne doar niște urme biologice... dar eu am scăpat și ... după tradițiile voastre idioate mă odihnesc în pace... adio...

Umbre ale nopților de vară

2011-05-22T07:45:00.000+03:00

Ochi inveliți într-un albastru greu,
Mă ating, îmi zgârie pielea,
Îmi lasă urme adânci,
Sângerez și limba ei,
Se plimba peste răni,
Le vindecă și mă topec...

Sânii ei, monumente semisferice perfecte,
Sculptați într-un detaliu intim,
Întră în contact cu buzele mele,
Înmuiate de saliva scursă,
Două sfârcuri întărite,
Mi se încurcă în bila de metal din limbă,
Ea tresare...

Orele trec precum minute,
Zilele se număra în clipe,
Deliciul timpului petrecut cu ea,
Și mă trezesc, sunt conștient,
Că patul e gol,
Soarele mă arde,
Și totul e doar un vis, a fost pură visare,
A unei nopți de vară...

opera celor 45 de acte...

2011-05-20T03:01:00.001+03:00

Mă număr printre super novele speriate,
Ce își caută un alt suflet să ardă,
Din nou să strălucească,
Și pe alții de pe planetele lor verzi-albastre,
În viață să îi mai țină...

Dar exploziile sunt violete,
Expresiile de pe fețele lor violente,
Și cancerul de piele devine binecuvântare,
Combustia topește munții,
Într-un lac de foc vă înneacă...

De ghețurile lupte sunteți loviți,
Striviți, organele devin ornamentale,
Sângele pompat prin fântâni arteziene,
Dezumanizare la superlativ,
Strigâtele devin muzica divinității spectatoare...

Și nici crucile, nici rugăciunile, nici îngerii,
Nu vă mai salvează, ei existând,
Doar în mințile voastre bolnave,
Îndoctrinați, conștientizați, că sufletele sunt minciună,
Și evaporați, vă înjurați, ziua în care v-ați născut...

uvertura unei bucle infinite...

2011-05-20T02:43:00.002+03:00

Florile aruncate unor cadavre fugitive mă ajută cu seva lor amară, mă revigorează și te aruncă într-un hău făra fund din care cred că nu vei mai putea scăpa vreodată și asta mă bucură teribil, îmi trântește un rânjet diabolic de care nu am mai avut parte de ceva secole...
Conștientizez ca viermii ce îmi constituie masa corporală nu își dorec să fie legați de tine sau de alta, de ea sau de cealaltă, de bruneta sau de blonda din seara aceia de mai, ci își doresc doar să se joace, să stârnească gemete și apoi să își împrăștie sporii într-o masă închisă de latex, unde nu pot fecunda nimic...
Și sobolanului de mine nu îi plac ființele pure, ființele ce cu mult ne depașesc în gradul de umanitate pierdut... Îmi plac canalele cât mai adânci, cu cât mai multe galerii, cu o duhoare cât mai puternică, în care să mă pot bucura de libertate și unde soarele nu mă poate găsi și nu mă poate scoate la lumină...
Un la minor, alte corzi lovite, un recviem e scris, un marș funebru este ars și toate sunt din vina mea... o nouă perspectivă asupra unui gândac ce este strivit deoarece a îndrăznit să urce pe o țeavă din cuibul lui, unde nu îi mai suporta pe ceilalții și a urcat și printr-o gaură dintr-un perete de baie s-a strecurat având curajul să plece dintre ai lui pentru a fi făcut bucăți onorabil de o femeie total îngrețoșată de arătarea care i-ar putea depași rata de supraviețuire în cazul unei ierni nucleare...
Unele aspecte grafice nu sunt făcute să reziste, unele aspecte emoționale trebuie să fie aruncate într-un container plin de reziduri radiocative undeva în mijlocul oceanului pentru a putea peștii dezvolta mutații precum eu din nefericire dezvolt mutații la interacținea cu toate ființe ce se incoronează cu titlul de homo sapiens sapiens...
Și astfel în cea de-a 27 iarnă voi găsi drumul spre abisul unei găuri negre fiind propulsat în forma unui glob de antimaterie într-un soare, sperând că îl voi nimeri pe al vostru și voi aduce așa numitul sfârșit al lumii... apoi în analele altor civilizații voi fi găsit la cel ce a ucis soarele...

trădat de aparențe

2011-05-16T20:12:00.000+03:00

Talent irosit în procesul de respirație,
Senzație de leșin, orgasm, aplicat fizic,
Mai multe scopuri pentru a depăși o dorință,
Mă regăsesc atras de un cadavru descompus,
În nevoia generală de a evada...

Devin irascibil și mușc din obișnuință,
Amprenta colților devine un nou trend,
Încerc să mă opresc din vărsarea de sânge,
Încetinesc, inspir adânc, șoptesc,
Ultimele cuvinte din ultima mea zi...

Sunt praf, pulberea ce vă inneacă,
Mă infiltrez în mințile mult prea odihnite,
Înserez idei de revoluție spirituală,
Asimilat, instanteneu, devin eter,
Sunt dizolvat și idealurile mor...

Idealism topit în iminența sfârșitului,
Două blonde, o brunetă și un eunuc,
Manifestări ale culorilor fade,
Ce acum decolorează pentru a 45 a oară universul,
Eu în gaura mea neagră râzând...

Ziua în care am îngropat roșul cu reflexii verzi...

2011-05-08T08:22:00.001+03:00

„Orice ar fi rămân buna ta prietenă,
Îmi pare rău ptr excesele mele din seara asta,
Mereu o să rămân un umăr de sprijin pentru tine”
Sms primit la 05.50 – „Karen”

Cuvinte aruncate într-o formă dezgustătoare pentru a alina ceva ce ar fi trebuit sters într-un mod mai mult sau mai puțin plăcut din memoria mea activă împânzită cu tot felul de vietăți într-o stare de putrefacție avansată. Și totuși a venit marea zi, în care o voi îngropa pe roșcata cu ochii verzi, în acorduri de chihlimbar, ce mi-a terorizat mare parte din existență prin simplul fapt că mi-a fost otrava dulce de care aveam nevoie...
A iubi, reacții chimice, într-un creier spălăcit de norme sociale expirate, tradioționalism tipic uman de 2 lei, cuvinte fără sens practic atunci când faci referință la o ființă umană. Dar... și un mare dar pe care întotdeauna îl voi adora, chiar iubi, deoarece mi-a oferit oaza de libertate, iluzia controlului, vraja de a face o alegere, pe care practic în acest moment nefast o doar conștientizez.
Simpatii ce denunță note infectate de ignoranță, încă... poate... vor rămâne... dar astfel universul a terminat ceea ce o dată a început prin alfa și omega prin două ființe ce nu ar fi trebuit să aibă un contact fizic bine determinat în natura lui semi-mortuară... niciodată.
Un mod deliberat de a zâmbi atunci și acum cand pot spune că m-am trezit din beția reacțiilor bio-chimice a bucății de carne pe care ar trebui să o numesc creier. Ființa umană nu trebuie să fie alterată prin accidentele sociale de joasă speță numite relații amoroase.
Eu acum o iau frumos, de mânecă, o împachetez, în 4 straturi o netezesc, îi caut o cutie de bijuterii decorată magnific, pentru ca apoi să găsesc acel seif impenetrabil al cărui combinație să nu o știu. Ridic cutia, îi ating cu buzele capacul pentru așa zisul sărut de adio și o trântesc în seif, bruscând violet ușa. Violent mă folosesc de puterea minții mele bolnave pentru a ridica seiful și a îl proiect într-o masă de antimaterie. Acea masă neglijabilă devine de dimensiunea unui chiștoc de țigară proaspăt stins. Îl incinerez verbal până când cenușa devine 1 gram pur concentrat de ființă.
Îl prizez lasciv pe nas, savurez esența unei ființe ce în imaginația mea a încetat să mai existe. Praful își face de cap în sângele meu, pulsul dansând conform personalității ființei ce nu am să o numesc... nu există.
Cine e ea? A existat vreodată ea? Și sezațiile devin parte din trezirea rapidă dintr-un coșmar ce în timpul uman a durat aproximativ trei an îar pentru mine nici măcar un micron pășit de un globul roșu ce a înghețat cauzând un hematom dubios...
Apoi cu un cuțit îmi sculptez gâtul, râul roșu începe să se revarse în exterior sfidând gravitatea; funia e bine legatâ și gâtul mi l-a rupt; Cele două bucăți de plumb din unealta de 9 mm au încetat activitatea perversă a creierului... stare de conștient ... ascendens vita consumus...

Obsesii vicioase...

2011-05-07T04:28:00.001+03:00

Sătul de aparențe ce nici măcar să dorm nu mă lasă... mă prind de privirea ta, vreau să îți agăț culoarea ochilor, să o storc ca pe o portocală, să o torn într-un pahar și cu ea să mă îmbăt.
Agonia zilelor ce nu vor mai veni e ca xanaxul luat în combinație cu alcool, te lovește direct în materia cenușie ramasă în urma tragediilor pseudo emoționale, se dezvoltă într-o tumoare roz și dizolvă întreg sistemul osos, eu acum fiind o masă lichidă ce se va potrivi în orice formă al oricărui pahar al oricărui cocktail pe care tu cu sete il vei bea.
Îmi este dor de cineva, nu neaparat de tine, cineva cu care până în zori despre origini să filosofez, cineva care să îmi spună noapte bună, cineva pe care în nopțile reci de mai în brațe să încălzesc, de cineva pe care să nu urăsc, de cineva căruia nu i-aș putea greși, de cineva căruia să îi fiu absolut loial...
Soarele se luptă să îmi spele aceste dorințe idioate din creier, într-un moment mai intens de radiații UV în proporții exagerate reușeste și din nou găsesc extazul pierdut în locul gol și rece din al meu pat...
Skinny, un blestem pe care aș vrea să il exilez, să nu mai raportez nimic la tot și totul la nimic, dimensiuni ce oferă prăjituri pentru retina mea ce în fiecare zi sângerează sub atrocitățile vizuale de care mă lovesc.
Și dacă ar fi să ma las dominat de tot ce nu e Skinny ar fi o zi de doliu, ar fi o zi în care aș putea spune cu zâmbetul pe buze că îmi trebuie alte pasiuni, urgent, materializate în pulberile orale al căror molecule mă transportă într-un loc în care moralul meu putea supraviețui nebântuit și nemasacrat și singur...
Prafurile se transformă în linii, linii trase cu sete de pe coloana ta vertebrală, ore și ore de reprocitate, zile negre fumate prima dată de către un zeu, natura insuficientă pentru supraviețuire și plumb, bucăți de plumb frumos rotunjite, încadrate în cartușe cu prafuri explozive, un trăgaci, un singur țel, o pictură în relifel pe peretele din spatele meu ...
Felii de imagini, picături de sunete, atingeri ce nu se regăsesc aici, practici barbare de a interacționa într-un mod așa zis, uman, scene în care grotescul devine noul negru purtat de câteva, mai bine spus, două, modele arogante împiedicându-se pe podium în momentul, în care oasele li se sfarmă în cioburi de speranță...

plăceri de rubin…

2011-05-03T22:05:00.001+03:00

Pășind spre sfârșitul universului pe o cărare aleasă întâmplător, mă lovesc de monotonia ființelor ce se vor umane și vor să îmi găsească un sens în lumea lor cubică. Trăind intens loviturile, vreau să mă arunc de pe calea ce atunci când tu erai cu mine eu am ales-o și nu mai vreau să o părasesc. Reflecțiile din părul tău în amintiri se crapă și devin guri mici, reci și ascuțite ce mușcă cu o poftă aproape absolută din inima mea ce deabia mai poate pompa sânge.
A existat o dată un timp când alte guri, cu alți ochi și alte culori mușcau și sufeream într-o intensitate electrică de anxietatea energică ce mă mâna printre oamenii orbi de pe plajele înghețate. Valuri de crustacee își arunca mâinile umanizate pentru a îmi sustrage otrava dulce, ce cu ale ei 45 de grade îmi încălzea sufletul ce din păcate renuntând la creștinism nu l-am avut.
Și soare cu colți în nori plini de stele negre și găuri albastre și bucăți de pereți alergând după tencuiala aplicată cu un șpaclu de opal...
Fulgi de pene, din geaca trendy îmi ard plămânul și îmi continui drumul cu regretul zilelor ce nu se vor mai intoarce, a zâmbetelor pârlite și a amorului epuizat pe buzele tale...
Pășesc plăpând ca o virgină spre patul conjugal.. îmi mestec temerile de necunoscut... și te doresc mai mult ca niciodată... și în același sentiment și ură îți port, pentru estetica divin desacrată de o superficialitate ce în jurul nostru răsare...
Îmi număr pașii și sper ca universul să mai tină... să nu se termine prea repede... să nu se răsufle precum vinul roșu cu reflecții verzui ce acum ... mai mult decât o eternitate de eternități m-a îmbătat...
Un nume exotic port pe buze... ochi întuncați îmi oglindesc în albastrul plin de verde, pătat cu galben și înconjurat de cenușiu al a lor mei... buzele tale înroșite în flăcările iadului îmi imaginez că gust...
Ajung în sfârșit in locul pe care de mult il așteptam...
Întisă în cerșaful antimateriei ... cu picioarele desfăcute inegal... după pastila de extasy cu gura salivând m-arunc... și o sărut... și intre 4 pereți, într-o cameră roz... în cutiuța muzicală din fața oglinzii...

... mă trezesc...

Parodie erotică...

2011-04-26T17:24:00.000+03:00

Saltele răsturnate în 45 de gemete decolorate,
Paturi pline de pene ale îngerilor căzuți,
Petale ofilite peste trupurile contopite,
Sânge... mai mult sânge... albastru...

Un trup se frânge în două după 5 minute,
O altă tragedie pseudo sexuală,
Un alt urlet de insatisfacție absolută,
O altă curvă într-un vis sluțit... într-un infern ascuțit...

Felii de paradis decojite din rânjetele tale,
Îmbucate flămând de zâmbetele mele colorate,
Alergând să prind ultima îmbarcare,
Sunt îmbrâncit, peste bord ... Styx –ul mă înghite...

Încerc să mă înnec și plutesc brutal,
Peste valuri desprinse din peisajul infernal,
Ajung la un mal, rece... aproape înghețat,
Prind fluturele tău și motanul castrat...

Adulmec miresmele din aripile tale violete,
Devin din ce în ce mai frustrat și cedez,
Un iepure schilod și nebun,
Mă face fericit într-o eternitate verde...

frica de critică omoară creativitatea

2011-04-12T10:45:00.001+03:00

Cuvintele tăvalite prin noroiul gândurilor tale,
Împachetate pentru a frustra în continuare,
O altă față, a unui muritor străvechi,
Pierdut în propria-i profeție abisală...

Căramizi și pietre pentru un zid invizibil, el adună,
Le strânge din cimitire, din priviri și din vise,
Încearcă a clădi o utopie inversată,
Se pierde în detalii, le lasă baltă într-un foc de nervi...

Viitorul un amalgam de limbi stricate,
Speranțe râncezite, algoritmi existențiali,
Ecuații ratate în frica de viață,
Eu prins în mijlocul unei furtuni de paradoxuri...

A trai făra durere, elimină plăcerea,
Pragul infinitului trecut, distruge dimensiunea,
Unui eveniment ce fără a avea loc,
Mă trimite într-un vid echivoc...

...cogito ergo sum...

2011-04-12T09:28:00.001+03:00

Bucăți de carne aruncate înspre oameni,
Canibalism expirat și modernism demodat,
Eu între două pârghii, gata de deconstrucție,
Ea trâgând cu forță de sforile hotărâtoare...

În două luni și 4 zile, multe fenomene supranaturale,
Poezia străzii, Sodoma și Gomora reloaded,
Prins între adulter și incest,
Omor și viol, strâpung limitele inexistente...

Ador mirosul societății putrezite,
Creierele adormite în pane sunt folosite,
Mă hrănesc cu circumvoluțiunile primare,
Sinapse, zăhar brun și 4 cafele amare...

Vreau un ciocan cu care să sparg tipare,
Să demontez standardele și trendurile umane,
Nonconformismul să fie pedepsit cu viață,
Mediocritatea condamnată la o moarte lenta și dureroasă...

Vreau o cruce din oasele lor murdare,
Un mod de a mă folosi de prostia etalată,
De a o transforma într-o altă armă,
Cu care să execut tot ceea ce încearcă să mă omoare...

Ea, ținta roșie a unor sentimente decandente,
Călcat în picioare, o iubesc violet,
Violent scot un pistol,
Il pun la tâmplă și 9 mm de plumb,
Mă catalpultează într-o stare de transă,
Asemenea orgasmului divinității inexistente,
A unor cretini, ghidul prezenței...

gând lasciv

2011-04-11T06:12:00.001+03:00

Înghit cuvintele aruncate,
Mă spăl cu ele de păcate,
Înventez circumstanțe atenuante,
Ucid, violez... gândurile lor pierdute în soare...

Aștept momentul gloriei eterne,
Ascut lamele iubirii inexistente,
Mă înjunghii de 45 de ori,
Întru plăcerea de a privi, viață irosindu-se...

O caut, părul ei e mai scurt,
Roșul ei, mult mai portocaliu,
Zâmbetul ei, din ce în ce mai diabolic,
Și ștreangul în jurul gâtului ei, mai strans...

Vreau să o văd sub pâmânt,
Sau pe un pat de salcie arzând,
Încerc să strâng mai mult,
Și de emoțiile primitive sunt copleșit...
Renunț.

castă fantezistă...

2011-04-11T06:01:00.001+03:00

Căzut în genunchi, îmi acopar rănile cu una dintre cârpile rezultate din distrugerea, într-o oază de furie, a uneia dintre rochiile ei preferate. Preferam să o vad cu altul decât cu vena plină de otravă. Până și faptul că am izbucnit ca un nebun orb nu m-a ajutat deloc, tot ce am reușit să fac, a fost să îmi tai vârful urechii stânge și jumătate din degetul mic al mâinii drepte. Foarte ingenios. Ea fiind în trip-ul ei intravenos, râde cu un puternic accent demonic de sângele care explodase cu jet.

Încerc să îmi dau seama cum aș putea să îmi opresc lichidul vital să mai curgă și cum să o fac să își dea seama ce se întâmplă. Dar mă complic fără nici un sens. Ea e mult prea drogată, eu sângerez mult prea mult, așa că hai să profit.

Plonjez asupra ei. Îi înfing ușor în gură jumătatea de deget rămasă. Ea din reflexul unui sugar, începe să îmi ofere o felație de toată frumusețea. Simt cum viața se scurge din ce în ce mai ușor din mine și mintea o i-a razna. Ocazia face ca, în tot haosul, am un membru erect pe care ar trebui să il folosesc.

O apuc brusc, îi ridic fusta neagră, strâmtă, de două palme lungă și ca deobicei, nimic pe dedesupt. Încerc să îi îndes degetul și mai bine în gura care continuă să sugă sângele cu o sete de admirat. Îmi provoacă o plăcere extraordinară întregul peisaj aproape post-apocaliptic din mica noastră garsonieră.

O penetrez, îi simt dinții cum încalecă carnea rămasă. Durere... placere...urlete... și în toată mișcarea eu pierzându-mi pe o pantă alunecoasă, starea de conștiență.

Un deliciu sexual cu o tentă de porno hardcore asezonat cu canibalism inconștient pe care doar în insule pustii pline de băștinași înfometați mi-l poți imagina că ar putea exista. Dar ce... trăim într-o țară a tuturor posibilităților și eu mă bucur într-un mod intens de libertatea totală ce multora nu ele este dată să guste.

Îi simt privirea rece și gemetele de gheață lovindu-mă cu ura unei persoane handicaptă emoțional. Îmi trântește mână dreaptă, mă împinge și îmi oferă o felație pe bune... dar ce să vezi... mai mult sânge, sperma mea albă în două cu sângele de un roșu aprins cu reflecții albastre...

Pereții încep să se prăbuseașcă, cărămizile se scot una pe altă, le cresc aripi și își iau zborul. Cerul devine negru, scuipă flăcari, pline de iepuri de câmp, albi, ce plutesc până și lor le cresc aripi rozii și vomită cristale de sticlă ce taie tot în jur. Soarele explodează lovit de o lună, pierdută în fumuri de cannabis, raze violete, pietrifică iepurii. Eu și cu ea în actul de împerechere orală, scăpați de orice control fizic, suntem aruncați într-o centrifugă ba verde, ba portocalie.

Îmi găsesc capul la câteva mii de leghe depărtare, suspendat de o mână încleștată în părul blond, acum plin de bucățile de limfă înghegată. Mâna este a ei. Și în cealaltă ține un cuțit... și pe buze un zâmbet nevinovat și în ochi o privire angelică...

Mă trezesc, e 5:50... Ea doarme liniștită în brațele mele...

Coșmar sau profeție, închid din nou ochii și dezmățul continua conform scenariului ascuns într-un colț plin de pânze, pline ochi de paianjenii amintirilor pregnant uitate...

perpetuum mobile...

2011-04-08T17:50:00.000+03:00

Sunt prins între 6 pereți pătați în culori vii de umbrele trecutului. Ferestrele au fost înghițite acum mult prea mult timp. Lumina radiază din sentimentele mânjite pe tavan și pe podea. Mă târăsc, încerc să ies din cubul ce în curând îmi va fi ultimă destinație. Sunete râncezite se aud de dincolo. Urlete de disperare îmi cuprind corzile vocale, mă forțez să tac, dar panica dictează. Sar și mă arunc dintr-un perete în altul. Camera începe să se învârtă cu miscările mele, bruscat mă trezesc prins în tavan, apoi direct în podea și în această ordine sunt prins și respins de toți cei 6 pereți. Plutesc în aerul ce are un miros de transpirație amestecat cu sânge. Așa și e, sângerez, din urechi îmi curg siroaie negre, din ochi, fire albastre, îmi pierd culoarea ochilor, culoarea sângelui, culoarea pielii, culoarea părului, devin una cu albul rămas printre pete. Încerc să îmi aduc aminte cum am ajuns aici. Durerea albirii e prea puternică. Știu că e vina mea și numai vina mea... dar asta nu e de ajuns. Lacrimile sunt singurele care mai au culoare, un albastru verzui ce pare a crea o mare... Mă liniștesc... Podeaua e lichidă, mă arunc, să mă înghită... Mă scufund, adânc și mult mai adânc.... până când cad într-o altă cameră, pe un scaun, cu un birou masiv de lemn, în față mea confuză, un bilet, cu scrisul meu de mână. „Ai murit... acesta este purgatoriul tău...pentru tot ce ai făcut...”. Găsesc un stilou cu o peniță ascuțită, mi-l înfing în gât... Ajung în prima cameră și agonia se repetă...

bucăți de realitate...

2011-04-06T00:36:00.001+03:00

Locuiesc într-un nor negru de gheață,
Mă tavălesc într-o cremă de pasiune,
Arunc cercuri de ovație pe scări,
Se învârt... cad... bucați...

Singur sunt de-o viață, prefer să lipsesc,
Din viața altora, să ma topesc urlând,
Bat cuiele ignoranței, creierele infidele le proptesc,
Sparg una chiar două pungi de idioți...

Ridic un deget pentru o pastilă,
Înghit, zâmbesc, ca un tembel adorm,
În somn viața e pură iasomie,
Eu un porc, cu râtul de metal..

Nimeni nu mă suportă, sunt un hater TRV KVLT,
Vă urăsc precum ceapa în ciocolată,
Vă tai mărunt, vă toc, vă înghit,
Îmi vine greață, vomit, tușesc,
Mă înnec și mor...

patientia alter ego

2011-04-05T21:08:00.000+03:00

Și dacă știu că lucrurile sunt așa cum sunt... și poate aș fi vrut ca ele să fie altfel... și pentru asta ar trebui să gândesc pozitiv și să mă ridic într-un vis de zi, pe un nor albastru, lovind cu plăcere benzile de soare... Totul va fi bine încerc să îmi repet... totul va fi așa cum trebuie să fie...

În același timp de pe norul meu cad și alunec... mă lovesc, violent, ajungând ca din buclele mele să îmi fac bucăți drepte și făra personalitate cu gândul că încă nu am lovit fundul...

Emoțional stau relativ pe un pilon jumatate din piatră cu o bază de gheață, într-un picior, simțind cum gheața se topește și cobor, cobor mai adânc, dezechilibrul fiind singura mea urmă de certitudine în ceea ce va fi...

Praful se așează după ce în dezechilibrul brutal am ajuns să lovesc pământul, ochii fiindu-mi orbi la cei ce vor să fie acolo doar pentru mine, făra nici un interes decât simpla-mi prezență ce pe mine mă de trimite într-o stare de catatonică dezolantă dar pe ei, el, ea, îi face fericiți...

Un zâmbet și Roma încă nu poate fi contruită într-o zi, dar Berlinul mă asteaptă, Amsterdamul îmi dă dependență și suferința provocată altora mă binedispune ... Îmi place să înfing cuțitul în rană, să îl întorc în stânga, în drepta, încât să îi văd rânjetul îndurerat pe fața-i inocentă...

Prinsă între jocurile luminii în paharul melancoliei, pe jumătate plin, beată până la refuz cu o stare extatică de nesiguranță pe care încă aștept ca cineva să o scoată din lanțurile coștiinței mele și să o elibereze, găsindu-și o altă victimă, mai puțin inocentă, naivă decât eu am putut fi...

simplă joacă de cuvinte complicate...

2011-04-02T04:02:00.001+03:00

Privește-mă din zbor,
Aruncă-mi cuțitul,
Taie-mă adânc,
Zâmbește-mi profund...

Trântește-mă de stânci,
Culege ce va rămâne...
Ar fi atât de obscur,
Să încerc să te am...

Sânge, fum și scrum,
Din ochi îmi curg,
Te ating și sunt strivit,
Doar de un gând...

Gândurile tale mă țin departe,
Ființele din mintea mea,
Mă omoară prematur,
Zâmbind, privind spre tine...

ultimul meu concert...

2011-04-02T02:45:00.001+03:00

Aer de acum 17 ani expirat. O singură chitară pe o scena aproape goală, un bas și un set de tobe de doua fantome mânuite. Ochii lui albastri privind mulțimea în extaz. Publicul sângerează, timpanele lor nu mai există. Valuri de sânge doboară scena. Îmi arunc chitara, în aer sar după ea, ating acele mici acorduri într-o serie de miscări nemaivăzute. E despre o fată, pe care am cunoscut-o acum scurt timp. Microfonul mă urmărește în aer. Îmi arunc cuvintele despre ea în microfon, ele explodează în mulțime, împraștie bucați de carne. Îmi aprind o țigară. În chitara albastră carnagiul reflectat este. Scrum, fum, carne și sânge, mai mult scrum... mai mult fum... mai multă carne și mult sânge... Reacții violente la versurile violete despre o târâtoare negativă. În ochii lor sunt un zeu... mă arunc peste cei încă în viață, pe brațele lor sunt purtat... de aici acolo... aruncat înapoi pe scenă pentru următoare piesă. Îmi aduc aminte că ea nu e aici și nici nu va fi, îmi strâng bine brațul stâng, îmi înjectez heroina și apoi cu o carabină îmi împrăștii creierii, ce acum îmi împodobesc grif-ul și bridge-ul chitării... nu înainte de a termina ultima piesă și de a o dedica ei...

my worst nightmare...

2011-04-01T22:34:00.003+03:00

Pierdut în realitatea imposibilitații, alerg și caut un refugiu pentru a nu fi lovit de furia cerului dezolant. O găsesc pe ea în centru unei oaze montane, zeița în perpetuu schimbare, cu o sabie urechile îmi taie și începe să îmi cânte din cartea morților. Mă trezesc singur, întreg în frig și întuneric, ochii încerc să îi deschid dar o mâna moale mi-i blochează. Conștient sunt, privirea ei de chilimbar începe să ma ardă. Mă târasc spre zapada salvatoare nu reușesc și ma înnec în marea de lacrimi de ea în somn scăpate. Sun prins la marginea universului, în alb și negru, muzele se joacă, pe tronul însângerat ea stă și veghează. Aș vrea să ii fiu în stânga, pe celălalt tron să stau dar sunt aruncat și în caderea infinită, eternă mă sting...

day dreaming...

2011-03-31T21:08:00.001+03:00

Frânturi de aripi, rupte de o piscă în joaca ei zglobie cu un fluturaș. Zile senine, soare și umbre, ea, călăul muzei dezolante, călăul amintirilor plictisite, călăul zilelor de suferință. Schimb de priviri, cârlionții ei din umeri scapără scântei, mirosul ei le aprinde, focul arde în ochii celui cel privește. O minte aparte, un mod unic de a judeca, buzele ei în continua mișcare, uimirea mea spre suntele aruncate. Zâmbește. Atent caut buzele care se mușcă și urme ale plictiselii... Aspectul meu grotesc nu o sfiește să arunce priviri ascuțite direct în sufletul albastru-verde-galben-cenușiu, ce în singurătatea oarbă de veacuri așteaptă scânteia de lumină ce lanțurile trecutului le va rupe. Joc între imperfecțiune și perfecțiune, jocul echilibrului etern, ființa ei cu un zâmbet larg îl dirijează. Aruncă alte cuvinte, le prind, în urechi le primesc, în gând le savurez și urmăresc. Sunt atent, am o tentativă de a vorbi, dar tac și continui și ascult... Ochii ei de chihlimbar măcelărește urâțenia din fața ei, o spală, o curață de petele clipelor ce au expirat și o înalță să viseze... Vise de zi, vise de chihlimbar, buze de opal și ... salvarea din coșmarul cel din urmă, uciderea îngerului căzut, ridicarea unei zeități perpetuu în schimbare...

Ploaie de stări

2011-03-23T21:30:00.001+02:00

Pânzele uitării îmi întunecă privirea,

Albastru se pierde în verde,

Galbenul devine cenușiu,

Lângă corpul tău îmbălsămat,

În genuchi,

Cad...

Roșul devine negru,

Sângele îmi provoacă arsuri,

Acidul buzelor tale devine plăcere profundă,

Cobor, alerg și zbier,

După un alt sărut,

Fatal...

Mascarada ta în beznă,

Îmi stinge lumina simțurilor,

Mă străpungi adânc,

Disper, accept și te vreau,

Acum, aici, în al tău mormânt,

Etern și rece...

gânduri violete...

2011-03-22T21:14:00.000+02:00

Cerul sângerând se prăbușește,
În părul tău de foc arde mocnit,
Scânteile purtate de vântul agoniei,
Semnele apocalipsei în obraj mi le adâncește.

Lumea a fost făcută pentru cretini,
Cei ca mine, locul nu și-l vor găsi,
Loviți de ciuma respingerii,
Toți ne vom evapora suspect.

Sângele baut de pamântul însetat,
Se va revărsa violent,
Îi va înneca,
Și noi vom fi salvați...

Emoțional sclifosit

2011-03-18T08:58:00.001+02:00

Scrum, arsuri și cicatrici,
M-ai însemnat întru eternitate,
Cuțitul în mână încă îl ai,
Din când în când,
Ca un chirurg nebun,
Încizii precise, adânc,
În suflet lași.

De ce dracului nu te duci odată,
Să arzi pentru păcatele carnale,
Trupul frumos și slab strivit,
De mâna invizibilă să-ți fie,
Privirea-ți împietrită să se piardă,
Și liber fară conștiința incărcată,
De ramășitele tale în putrefacție,
Restul zielelor să-mi fie.

Timpul nostru demult apus el este,
În praf și cenușă imaginea noastră pierdută,
Eu amorțit în cușca mea,
Aștep,
Să fiu trezit,
De tine în altă formă,
De o altă tu, perfectă,
De cea, ce de viu,
Nu mă va înmormânta…

Neanderthal

2011-03-18T08:42:00.002+02:00

Reprezint societatea de consum,
Îmi injectez reclamele voastre de prost gust,
Mă otrăvesc în francizele voastre,
Îmi lovesc soția, e la modă,
Ce dracu...

Îmi beau sufletul în cluburile voastre,
Resping cultura și valorile ei,
Ignor normele de bun simț,
Lovesc alte mașini în trafic,
E distractiv...

La gura mea, mahalaua e o simplă glumă,
Îmi vând sufletul pentru partid,
Agăț numai blonde plastice,
Le violez ostentativ,
Sunt doar insticte...

Televizorul, noua mea biblie,
Liberate altuia, nevoia mea de exprimare,
O calc în picioare,
În oglindă mă privesc,
Un alt produs într-o vitrină de mall.

Stam la cozi înterminabile,
Bucăți de carne făra suflet suntem,
Ne înmulțim mai mult decât murim,
Ne propagăm în spațiu verde,
Și creierele ofilite, se autodistrug.

alcool și nicotină...

2011-03-08T07:19:00.001+02:00

Străzi goale, pline de miresmele indiferenței pe care la ora asta, târzie pentru ceilalți, mult prea devreme pentru mine, urmându-le cursul natural, prin intersecții în care semafoarele în nuanțe galbene se ceartă, mă încălzește, găsind liniște. Mă trezesc ascuns pe băncile în stare de putrezire a unui mic parc în care urletele nocturne a animalelor încarcerate lângă, lipsesc. Privesc îndelung mortuarul sanctificat în mica construcție în forma unei biserici miniaturale ce apăra de timp oasele căzute a unui mitoman episcopal, râzand în frigul crâncen de februarie. Privesc în aerul colorat de o tacere enervantă, linia trecutului cum se frânge și dispare în beznă. Sper să o reîntâlnesc, doar ca timpul nu iartă și din aerul condensat iluzii optice iau viață. Încă un gât de whiskey, încă un fum din țigară și mă trezesc în pat. Noptiera ei plină de pastile albe, albastre și verzi. Folii peste folii aruncate lângă o pentagramă arsă în lemn. Lumina roșiatică se reflectă în pielea ei albă. Ochii mari deschiși larg îmi inspectează direcția privirilor aruncate aleatoriu prin cameră, colțul stâng al gurii încearcă să schițeze un zâmbet. Imi aproprii buzele uscate și o sărut. Limba ei se învârte în opturi de colibri, amețesc, deschid ochii și sunt pe bancă în frig, privind spre jocul de lumini, pus atent în scenă de luna. Încă un gât din sticla pe jumătate plină, încă un fum din țigara pe 3 sferturi lipsă. Ochii ei în nuanțele verzui de chihlimbar îmi aduc aminte de nisipul fierbinte de pe plaja unde adesea petreceam verile. Parul ei îmi gâdilă umerii în timp ce buzele ei moi și limba ei umedă îmi sărută gâtul, sub urechea stângă. Mă ridic și o strâng cu putere în brațe în timp ce ea, ca o pisică ea toarce ușor. Imi mușcă de două ori vârful nasului și tresar... Sunt prins într-o închisoare de gheață în care tortura amintirilor e sentința pe care trebuie să o săvârsesc. Evadez prin ignoranță față de afect, îmi construiesc un zid armat și plec, urcând o coloană de flăcări reci spre fața invisibilă a lunii...

cursul naturii statice...

2011-03-05T19:58:00.001+02:00

Privirea ta aruncată direct în suflet,

Mușcă, zgârâie și urlă,

Din interior spre exterior purcede,

Mă macină și mă doboară.

Secunde petrecute în infernul gol,

Nici un tartor, nimic să mă distreze,

Doar imagini ce se zbat să i-a viață,

Realități să contureze, să mă domine.

Singurătatea devine o amantă evazivă,

Clipele cu ea, orgasme multiple,

Dureri interminabile și picături de sânge,

Încep să mă suprime.

Orele târzii și timpul se dilată,

Percep un fior în creier,

Îl accept ca pe o necesitate,

Chiar dacă în cele din urmă,

În felul lui, accidental,

Se sinucide și mă omoară.

Dincolo e doar căldură și apă,

Așteptare, dulce așteptare,

Pentru a ocupa altă formă,

Din care o altă ființă inocentă dar coruptă,

Să se nască, să renască…

Remușcări latente

2011-02-12T01:41:00.001+02:00

Pătruns de zâmbetul tău malign,

Privesc lacrimile de sânge albastru,

Cum curg în șiroaie infinite,

Se adună și îmi înneacă orgoliul.

Am promis că rana se va vindeca,

Cancerul va deveni doar un coșmar,

Și zâmbetul tău pur va straluci,

Și în picioare cu sete mă vei călca.

Amintirile devin clipe pline de misticism verde,

Amestec de sexualitate și emoții roșii,

Formulă chimică a existenței mele,

Aruncată într-un maldăr de chin.

„Roșului și verdelui cui adio am spus”

Sfârșitul lui 14

2011-02-08T00:58:00.001+02:00

Un saxofon prelungește liniștea,
Mortuarul eșueaza în rozul social,
Îmi sunt trezite sentimentele interzise,
Mă prind în roșu, pe 14 comit omor.

Două corzi îmi anunță sentința,
Recviemul îmi prezice soarta,
Fantastic un juriu mă achită,
Călaul încalzit execută un re minor.

În libertate eticheta mă ține în loc,
Încerc să sterg, adorm și zbor,
Acte făra somn, cupluri făra aer,
Instincte executate întru falsul adevăr.

Fantezie neagră

2011-02-08T00:47:00.000+02:00

Dau foc naturii umane,

Incendiez cu plăcere afectul,

Cenușa intelectului o distilez în apă sfințită,

Mă spăl pe mâini și încetez.

Arunc ultimele mele săgeți,

Ucid figura grotescă al meu personal tartor,

Oglinda îmi confirmă atingerea țintei,

Sângerez, buzele îmi sunt sparte.

Petrec în solitudine o eternitate,

Pudoare feminină, venin fatal,

Jocuri făra miză, pierderi făra control,

Joc în doi, redus la unul singur și amor forțat.

aruncând cuvinte

2011-02-03T13:00:00.000+02:00

Confuzie ambiental consumată,

Două perechi de ochi în direct contact,

Fumul greu ridicând teama,

Rezultat obținut print-o altă plasă.

Usurința unui animal e comică,

Te străpunge cu gheată.

Te încălzește cu speranță,

Îți închide gura forțat.

Delir monocrom în stadii inițiale,

Demența singura modalitate,

Mă exprim, te suprim și îți propun,

Ca amândoi să zburăm spre o supernova.

adevărul despre 14

2011-02-03T10:33:00.000+02:00

Orgasm melodramatic în note de februarie,

Urmând cursul unei zi sintetic aromată,

Iubire, brand al celor păcatoși,

Roz culoarea unui prezervativ spart.

Alerg printre capetele arogant distrate,

Străbat strazile pline de maldăre textile,

Oamenii cufundați în ipocrizia semnificațiilor,

Pătrunși de mercantilism emotional.

Încerc să găsesc pe cineva neinfectat,

Cu care să ma amuz în trepte,

Să cad pe gheața cosmopolită,

Să leșin lovit în cap.

joc de saxofon...

2011-01-24T23:21:00.002+02:00

Rumeg la o altă latură perversă a universului,

Scufundat în etil, plin de ură pasageră,

Caut ceea ce alții nu au găsit,

Rețeta perfectă pentru dezgheț.

Mă aplec după ideile căzute,

Scotocesc după cele pline de praf,

Încerc să le adun,

Și din cioburi, o entitate întreagă să creez.

Sunt praf, pulberea din nas îmi curge,

Îmi place, cum autoevaluez simptomele efemerului,

Și îmi beau din sânge, mă prostesc,

Caut o cruce și ușor cu ea, peste cap, mă învinețesc.

Îmi torn fum în vene, lichidele din corp s-au evaporat,

Lacrimile devine prafuri psihotropice,

Le vărs sub limba ta,

Te otrăvesc.

viață în mainstream

2011-01-21T01:44:00.000+02:00

Și prin ploaie limba mi se plimbă,

Îmi cade prin noroi, gustă țărâna,

Se întoarce brusc și tipă,

Împreună cu toți dinții în cădere.

Descompunere organică corozivă,

Fire de păr, smocuri se dizolvă,

Chelia începe să contureze,

Un formă grotescă, ce ascunsă era.

Coarnele acum sunt vizibile,

Un brand în imaginarul popular,

Sentiment infect de ură,

Prins în lanțuri, de garduri brutal.

Umilință sub orice grad,

Practic sunt un antihrist pe post de țap,

Sunt lovit cu obiectele personale,

Și strivit, sufocat, mutilat, subit...

Sui Caedere III (sui caedere legatum)

2011-01-18T21:42:00.001+02:00

Fluturași și iepurași roz în copaci turcoaz prinși de ierburi amare, undeva prin capul tuturor celor din jurul meu. Chiar e un alt motiv pentru care nu mai suport.
Sângele nu il suport, daca aș sângera, aș leșina astfel nu pot să recurg la tăiatul venelor mai precis la tăiat de vene și tendoane. Cu ștreagu iar e extrem de complicat, trebuie să ai ceva înalt de unde să îl legi, să ti se rupă gâtul nu sufocare. Încă nu sunt hotărât exact cum dar voi găsi până la urmă cea mai potrivită soluție pentru a nu mai fi nevoit să indur tot, la modul, TOT, ce e în jur. Practic dacă aș rămâne ar fi mâna lor și nu vreau să sfârșesc așa dar logica îmi spune ca tot mâna lor e atât timp cât îmi oferă destule motive să plec. ...hm... cred că am găsit... da... cand termini sau terminați de citit aceste cuvinte aruncate aiurea pe foaia asta pe care petele galbene sunt de la rivanol ... e simplu... nu mai sunt...

Sui Caedere II (sui caedere legatum)

2011-01-17T06:42:00.000+02:00

Cum ar fi să trăiesc în această colivie tot restul vieții? De ce aș fi nevoit să fac asta?
Nu vă mai suport pe nici unul. Sunteți practic minciuni încorporate în bucăți de carne animate. Ar fi un sacrilegiu să continui să fac asta. Ar fi o manifestare egoistă și ignorantă să trăiesc acum si aici unde nu contează ceea ce ești cu adevarat ci contează ceea ce alții știu și gândesc despre tine că ești. O mascaradă continua fară nici un scop, cu simplul rezultat de a afunda pe toata lumea într-o superficialitate abisală fară a doua sansă, fară posibilitatea de a avea cea mai mica idee pusă în practica despre mântuire. Practic de aceea am decis că vreau să fac saltul mai repede, să îmi încerc norocul în altă parte în altă epocă poate, mai târziu sau poate mai devreme, undeva și cândva când esența va fi importantă nu doar o carte uitată pe raftul bibliotecii imense a unui pseudo intelectual filistin pâna în maduva putrezită a oaselor. De aceea salvarea mea acum va veni din partea singurului meu prieten, acest 9 mm care cu cele 2 cartușe din încărcator îmi va oferi o alta șansă, un al început, un alt viitor...

Sui Caedere I (sui caedere legatum)

2011-01-15T11:46:00.001+02:00

45 de grame injectate adânc într-o bucată suspectă din creier. Altele pe lângă cele inițiale ce par ca nu și-au făcut efectul. Sângele începe să fiarbă, gândurile se dau pe un topogan de ignoranță, ideile se descopum în cuvinte nearticulate și cu fiecare alt fum, se ajunge la palpitații exagerate din partea unei inimi ce în scurt timp ar trebui să cedeze. Din momentul 0, de la prima gură de aer, de la primele sunete scoase, ai un lung metraj, derulat la o viteză placută ce la un moment dat pare să plictisească. Încerci să nu faci din acestă acțiune un gest de lașitate, încerci să speri ca va fi un mesaj bun, ca va fi auzit, ca urechile ce trebuie penetrate se vor închide o data ce el va fi receptat și apoi bucățile rămase de creier vor întelege. Da, sângerez și scriu, îmi dau duhul și comunic, sper ca totuși se va auzi. Dacă nu, înseamnă că m-am născut, am trăit și acum mor degeaba…

Idei triunghiulare

2011-01-13T20:34:00.003+02:00

Și prin ochii ei infectați treceau cele mai adânci coșmaruri posibile. Mintea umană nu era facută pentru a întelege așa ceva, acel ceva fiind de undeva de prin imaginarul bolanv al unui adolescente frigide. Era mai mult decât putea cineva să înteleagă.

Și eu ca și ea eram prinși în bucla infinită prin care realitatea distorsionata îsi vedea într-un mod extrem de odios de lucru. Sângele scurs, momentele în care eu strigam de durere, urletele ei de plăcere și simptomele de nebunie…erau pură bizarerie apocaliptică. În privirea ei puteai Întelege începutul și sfârșitul, puteai vedea cum totul se distruge și se reconstruiește instantaneu, puteai să te vezi mort și apoi nimic…

Nimicul făcea parte din aura ce îi înconjura mintea golită de gânduri… ideile ce îi treceau din când în când prin sforile neuronale ce îi țineau conștiința legată de sine erau doar umbre ale unor secunde scurse…

Și prin fiecare cui pe care îl îndesam cu lovituri puternice de târnăcop în craniu reușeam să creez bucați din alte dimensiuni făcute special pentru cei ce din sadism îsi fac religie… și din tortură îsi fac un crez…

Dar de asemeni ca și alții ajungi să îti pui întrebarea care îti determină sfârșitul plăcut - amărui în care fară să mai gândești nici măcar un sfert de minut, îti tragi un glonț auriu direct în cap, prin țeava pe care de câteva secole își caută o traiectorie mai precisă, o traiectorie letală în gura ta…

Dar apoi ceea ce se numește providență ...te transformă într-un simbol martirizat și devii stapan peste ziua judecații ce va veni de apoi să comită investigații gratuite făra sens...

Instinct secundar

2011-01-07T16:22:00.000+02:00

Sângele ti se scurge pe buze,

Te sărut ca un animal turbat,

Te prind de gât,

Si de carotidă te sec.

Colții adânc îi înfing,

În ochi șiroaiele, te orbesc,

Făra viață la pământ, tu ajungi,

Și ca pe un vierme făra viață, te strivesc.

Ies din nou în lume,

Caut o alta să o servesc,

Până când... luna va rasări,

Și pe animalul dezlănțuit, îl va liniști.

Crezul unui idiot păgân

2011-01-04T11:00:00.003+02:00

Secretul nemuririi într-o sticlă de gin e păstrat,

Îl consum ca un ratat ce sunt și nimic nu aflu,

Devin mai muritor ca înainte,

Și momentele ce urmează din plin le savurez.

Savurez și din ale altora clipe,

Le distrug și îmi fac de cap,

Trec prin alții cu lama ascuțită înainte,

Îmi fac loc și reușesc.

De al tău sărut mă pot lipsi,

Nenumărate buze adormite așteaptă,

Brutal violate de ale mele gânduri sacre,

Pe o cruce mare scrise pentru toți.

Și din foc și piatră o menire îmi sculptez,

Din apă și gheață armele îmi pregătesc,

Pentru ultima luptă întru eternitate,

Pentru ultima mea suflare, dăruită pentru libertate.

eul advers

2011-01-04T09:08:00.001+02:00

Exist, un singur lucru mă desparte de realitate,
Am murit, realitatea te ingroapă în altă materie,
Iubesc, sacrificiul e singurul lucru viu,
Și acum urăsc, pentru că nimic nu vine singur.

Sex, o altă expresie a eului,
Libido, mortificare a unor instincte depravate,
Sărut, un mic pas spre un cerc mai larg,
Un mic om, într-o barcă spre infinit plutește.

Hrană, instinctiv abuz asupra naturii,
Respir, aerul ce îmi este vital și mortal,
Oxidez, toate lucrurile bune au o finalitate,
Ucid, sfârșitul doar un alt început.

Gânduri roz

2011-01-04T06:52:00.001+02:00

Străpung limitele tale antice,
Îți măsor fiecare sunet scos în lovituri,
Mă reîndrăgostesc de prima mea iubire,
O sacrific pe un altar din al meu sistem osos.

Glorificarea ultimilor minute,
Mă transformă în nebunul ideal,
În clitorisul tău liniștea-mi gasesc,
Te gust, te ridic și într-o țeapă cavernoasă te omor.

Mă satur de jocul ăsta noir,
Merg mai departe prin alte locuri umede,
Le sfârșesc în secundele obscure,
Te prind de gât și prin înghițiri mărunte, torturez.

Trec ore de nebunie incurabilă,
Orgii sângeroase și cântece de leagăn,
Cuțite tocite și mutilarea devine artă,
Eu, un alt maestru, al vremurilor făra scop.

aromă de ciocolată...

2010-12-25T02:28:00.000+02:00

Totul trebuia să fie la locul lui. Găsesc din ce în ce mai puține metode de a controla ceea ce alții deja fac. Sunt prins între marginile exterioare ale universului și contemplez în, la propria-mi natură pentru a reuși, evada din această stare în care nu știu ce alte motive stupide să mai găsesc. Înaintez printr-o furtună de gheață. Sunt gol, picioarele îmi sunt înghețate și totuși cu energia pe care o mai am continui și nu mă dau batut. Soarele bate puternic, gheața mi se topește în par, parul îmi cade și devin un amalgam de piele și carne pregătit pentru expoziție.

Mă trezesc. Douăzeci și unu de ani petrecuți în închisoarea creată de propria-mi minte bolnavă care deabia acum după atât de mult timp reușeste sa se concentreze și să mă scoată în afara jocurilor derulate non stop de către omuleții verzi pe care am reușit să îi consum astă dimineață pentru a nu pleca cu stomacul gol la întâlnirea cu destinul.

Un copil prins în cartea obligat să o citească de douăzeci și unu de ani în continuu. Savurează coperțile în propria piele întarite, rupe paginile pe care nu i-a fost ,să fie, dat să le citească, îsi smulge pielea de pe mâini cu dinții, săngerează în tăcere. Durerea devine omonimă cu al meu nume, de mine, demult uitat. Și totuși de ce ? De ce, ce, anume ce ? O întrebare.De ce nu îi pot oferi deocamdata nici un răspuns logic și coerent e altă întrebare.

Sunt blazat de făptura ce în corpul meu și-a găsit adăpost și care cu iscusința unui păpușar rus, îmi planteaza idei și îmi transformă voința într-un documentar despre iubire. Nu înțeleg ce e aceea, ce e iubirea, prăbușit în propriul sânge violet sfârșesc.

Sunt mort de conștient că nu visez și totuși nu încetez să ma joc în părul ei, să nu zâmbesc, să traiesc...

pentru a mea iubită ilegală...

2010-12-10T07:14:00.000+02:00

În frig și apă, pământul se crapă,
Fiorii mă trec adânc în conștient,
Chipul tău se sfărâmă în 45 de sfere conice
Și mă arunc în gol, de gâtul ei, al tău, mă prind ...

Flăcări violet, buze albastre și rochii rupte,
Înfășurate în jurul gâtului tău fragil,
Îți distrug veșmintele difuze, te îmbrățișez
Prefer să te strâng, să te împachetez, să te păstrez.

Un fulger, ochii îți sclipesc, entități turbate,
Salate de idei narcotice în stomacul emotiv,
Sânii tăi perfecți în ale mele palme se releaxează,
Te sărut pervers, greșit, extrem de dur,
În punctul extazului, al tău, personal, prilej de a mă urâ.

scripturi repetitive

2010-12-08T22:05:00.000+02:00

Umbrele ard în ceața de aseara,
Și singur mă trezesc prins în plasa răspunsurilor greșite,
Alerg să trezesc din nou instinctul,
Mă obligă să ma conformez,
Și de la tron, abdic.

Răman făra regatul decadenței ajuns dictatură,
O caut pentru un ultim sărut,
Găsesc doar urme în nisip adânc lăsate,
Respir praful inspirației lipsă,
Și dispar.

Declin generat de lipsa eticii,
O altă generație de superficiali,
Conștient o ridic în slăvi,
La marginea unui alt secol,
Alt timp, alt loc, pierdut,
În creierul celui ce renunță.

culori aparente

2010-12-06T16:57:00.001+02:00

Emoții fară sens aruncate în cuvinte,
Dureri închipuite în minți inocente,
Soluții la nevoi demult uitate,
Toate dau culoarea unui singur nume,
Și acela nu e al tau...

Flacări albastre în păduri violet,
Ape adânci limpezi acum,
Dezgroapă scheleții din așa zisul dulap,
Îmi aduce aminte de tine,
Și incetez...

Prefer să trăiesc, visarea nu mai are sens,
Imaginarul e mai dulce,
Realitatea e pe toți pereții,
Mânjită cu majuscule,
Trântită cu milă,
Pe fața celui ce refuză.

Dar ce înseamnă să fii,
Acolo și atunci singur,
Acum și aici cu cineva,
Aproape la fel,
Total distinct,
Etern dar efemer...

clipe antice

2010-12-06T03:11:00.000+02:00

Salvez o clipă de plăcere,
Din trecutul dureros o scot,
O presărez în mintea înghețată,
Mă izolez,
În mii de urlete eu te urmez.

Aștept să faci un pas în destin ,
După tine mă arunc în gol,
Cad peste cadavrul,
Ce tu ai ajuns,
Din îngerul inocent,
Ce foc în suflet mi-a turnat.

Inspir napalm pe nas,
Prizez vise omogen decolorate,
În venă bezna idiotului secret,
O injectez.

Proiectez minciuni deliberate,
Le arunc în aer,
În plămân le strivesc,
Tind spre virginitatea desacrată,
Mă opresc și penetrez.

ipoteze de final...

2010-11-28T16:10:00.001+02:00

Vara e moartă, tot ce rămâne viu din acest anotimp al amorului temporar sunt doar amintiri, amintiri ce mă trimit în multe locuri și deasemeni mă lasa rece ținându-mă pe loc. Căldura excesivă, soarele puternic și duhoarea orașului sunt doar cicatrici în imaginarul comun. Scenele indecente jucate de persoanjele vulgare cotidiene au apus și o dată cu ele, puritatea e în luptă crâncenă cu adevărul grotesc.

Toamna asta nu a adus nimic bun. Doar alte averse de stări melancolice aromate bolnăvicios cu dilemele trecutului destul de îndepărtat pentru ai m-ai face față. Sentimentele apuse devin greu ilizibile în foile ce atărnă greu în sufletul celui trecut prin ele. Încercarea de amnezie totală pentru cațiva ani scurși e o provocare pe atât de mare pe cât acea pe care prezentul te determină forțat să înfrunți.

Și ploile și frigul și ceața caracteristice sfărșitului de toamnă sunt solii de pace ce oportun apar după un război lung și sângeros în care pierderile au fost prea mari pentru a justifica întregul incident. Lupta fără sens și fară o cauză nobilă, a reușit un singur lucru, să transforme tânarul inocent într-un adevărat veteran ce în jocurile îndoielnice ce vor urma va ieși învingător.

Fumul se ridică, vioara scurteză întepat arpegii vesele, înghetul trezește noi pasiuni și viitorul devine incert dar luminos. Lumină această puternică e acolo pur și simplu dintr-o coincidență, ironie pură la modul de a privi, mersul simplu al lucrurilor. Albastrul s-a întors și prin petele ce contondent le lasă pe noua ființă, trezește noi sentimente, noi atitudini, noi pentru că fusese demult uitate.

"ex nihilo"

moștenire papală...

2010-11-23T18:26:00.000+02:00

Reflecții metalice în creier stoarse,
Timpul, maestrul bucătar în spiritualitate,
Eu vâslind pe styx către libertate,
Departe, cat mai departe,
De toate cadavrele vii, cu suflete moarte.

Ating țărmul făgaduit să îl conduc,
Detronez întunecimea ce înaintea mea era,
Transform negrul în roșu,
Beau albastrul din venele inocenței,
Suprimat de durerea alegerilor făcute,
Pe tron, stăpân absolut, mă proclam.

Sunt încununat cu spini,
Cu lauri biciuiesc minciuna,
Construiesc închisorea fericirii,
Unde, pe a mea o forțez,
Incendiez din priviri simbolurile decandente,
Construiesc o cruce în X,
Pe care, pe cel ce am fost,
Pentru eternități prinse într-o sclipire,
Cu sadism îl schingiuiesc.

iluzii de chihlimbar...

2010-11-23T18:07:00.001+02:00

Țintuit de ochii tăi încrezatori,
Așteptând petala roșie sa cadă,
Devin una cu vântul din părul tău,
Te învalui în aer cald și plutesc.

Mă lași în urmă,
Îmi plătesc păcatele trecutului și te ajung,
Dispar în beznă, răsar din pielea ta,
Devin parte din tine și acolo explodez.

Din scântei, zâmbetul perfect ți-l conturez,
Buzele tale încleștate între ale mele sunt,
Prefer să visez, realitatea e mult prea dulce,
Tu, ușor, la urechea stângă îmi șoptești.

E mult prea greu, mult prea repede,
De crezut și de simțit ceva,
Sunt prins între iluzii de chihlimbar,
Singur în pustiu, rece ma găsesc.

testament inițial...

2010-11-23T01:59:00.000+02:00

Lumina sparge sunetul în 45 de entități,

Mici și ascutițe, ele atacă,

Îmi penetrează speranța de nu fi singur,

Mă îngroapă, secat de adevar.

Stau și îmi privesc cu un zâmbet larg,

Bucățile de piele desprinse brutal de realitate,

Rămân suspendat în golul absolut,

Mă zbat să încetez.

Retinele îmi sunt pline de țarâna primelor amintiri,

Dinții devin artefacte pentru cei ce vor veni,

Oasele, ultima închisoare a spiritului ce liber era,

Și îmbrățișarea ta mă trimite departe.

Tu ai putea să îmi fii ultima salvare,

Să mă trezești și la viața să revin,

Dar mă lași în putrefacția, ce în frunte mi-e scrisă,

Singur în pământul înghețat,

În eterna flacără dulce,

Suflet brutal dezintegrat,

De renegarea ta zglobie,

În care zâmbind adorm.

7 zile în declin...

2010-11-23T01:37:00.000+02:00

Prima zi.

Aștept cu nerăbdare să observ sfârșitul unui alt secol al decadenței. Mental sunt mai mult sau mai puțin apt de a mai judeca o altă mișcare de fond a umanității. Cadavrele vii și turmele de morți mă determină să încerc din nou să dau un nume haosului din spatele finalității. Îmi injectez direct în inimă parte din inteligența lor, organismul îmi devine corupt, transformarea nu are loc și adorm.

A doua zi.

Mă trezesc înconjurat de șerpi și oi. E o simplă iluzie. Nu sunt incă treaz. Incă dorm. Visele devin prelungiri specific dedicate iritării unei parți importante din sistemul meu nervos. Încerc să mă trezesc dar sunt prins Într-un joc stupid dintre două părți aparent neutre. Competiția aceasta absurdă mă lasă rece. Prefer să ramân în vis. Controlul asupra realității din somn îmi revine numai după ce conștientizez că totul e o altă parte din mine, petrecându-se în cel mai stupid mod posibil doar în mintea mea.

A treia zi.

În sfârșit sunt treaz și gata de a cobora din nou în infern. Mă amuză mișcare din jurul meu. Agitație și prea mult zgomot pentru nimic mai mult decât supraviețuire. Rasa umană devine din nou parte din lanțul trofic al regnului animal și cade din varful piramidei undeva pe la mijloc. Suntem hrană pentru pentru alții. Sau mai jos decât atât, bacteriile se vor bucura cand numărul nostru va crește dar pâmantul nu va mai avea loc de oase și carne putrezită.

A patra zi.

Sunt sătul până peste cap de aceeași rutina. Aceeași lumină îmi bate în ochi. Ca în fiecare altă zi, aceleași zgomote cu aceleași surse cu aceleași scopuri și aceleași idiote motive. Nu am chef de nimic decât de ceva nou care să mă scoată din rutină în care am fost aruncat forțat din pură întamplare. Mă uit pe pereții albi și conturez cu privirea alte dimensiuni în care proiecția mea mentală să umble liberă și să facă exact ce îi poftesc cele mai bine ascunse dorințe din subconștientul plin de praf și sânge.

A cincea zi.

Deja sunt într-o stare extatică de plictiseală. Orice aș face mi se pare a dura mult mai mult decât timpul poate percepe. Ca și mine, tipul e sătul să se scurgă pentru o șleată de pungi de carne, oase și sânge care nu fac nimic altceva decât a fi absolut de hedoniste. Frenezia ultimilor momente de luciditate dispare curând și încep să devin liber. În limbaj comun, o iau razna, pentru mine asta e adevărata libertate.

Ziua a șasea.

Relaxat sar din pat și privesc cum palmele îmi sunt pline de tăieturi, venele îmi străpung pielea și sunt plin de un lichid de culoare neagră și de un miros mai mult decât însuportabil. Sângele a secat, smoala îi ia locul, smoala disperării de a deveni inuman. Singur întins în ceea ce odată era patul meu, acum un sicriu de piatră, rece ca dracu și plin de plante parazite, încerc sa imi dau seama cu ce am greșit. Durează prea mult, plictisul își face de cap și renunț.

Ultima zi.

Mi-am pierdut până și ultima speranță ca aș putea supraviețui într-o societate nulă din absolut orice punct de vedere. Ultimele sașe zile mi-au trezit o poftă de a evada mai mare decât orice alt impuls vreodata aflându-se între prioritățile ce mă animau să traiesc. Îmi doresc cu tot dinadinsul să îmi zbor creierii și să văd unde mă va duce încărcătura karmică în continuare. Există posibilitatea ca cineva să nu mă lase să fac asta și eu să continui să fac ceea ce făceam și până acum. Aștept să văd dacă se mai poate ceva decât ceea ce până acum se putea. Îmi lipsește carabina și îmi lipsesc și cele două cartușe ce ar fi decis ultima zi. E interesant că oricum, exploziile din jurul meu își fac de cap, transformă materia în non-materie și găurile negre nou-născute continuă să îmi îndeplinească o mare parte din dorințele ce de mult așteptau a fi împlinite.

pofte extreme...

2010-11-21T07:40:00.000+02:00

Sunt așteptat în întuneric,

Ea poartă ochii unui copil necreștinat,

Îmi pregătește avalanșa finală,

Mă lovește, îmi zâmbește,

Și cu ale ei buze mă înjunghie.

Mă urăsc pentru că ea nu știe,

Orice și oricum e imposibil,

Realitate distruge speranța,

Și în copacul finalității sentimentale mă atârn.

Funia se rupe, ștreangul crapă,

Părul ei inchis mă sugrumă,

Mă transpune în alte gânduri,

Mă nimicește cu un sarut.

Frumusețea ei, mie imi lipsește,

Otrava zilelor ce le mai am,

Grotesc, reflexia-mi sparge oglinzi,

Și în picătura de sânge scursă din suflet,

Eu, aceste versuri dezolante,

În carne și oase,

Le scriu.

“[...]pentru ochii ei de chihlimbar”

Dorințe latente

2010-11-15T07:00:00.000+02:00

Ritmuri albastre, pete de ură,
Simțuri înfundate, alegeri frustrante,
Conturează realități paralele,
În care conștient și singur sunt.

Petrec ore în delir, deliciu pervers,
Arunc ochii peste cap, mă scufund,
În ape negre, pline de imprevizibil,
Încerc să nu mă înnec și reușesc.

În zboruri verzi, îmi conturez dorințele,
Prefăcut în pietre grele, ghețari lovesc,
Mă topesc în violetul zâmbet,
Al unei muze, demult dorită.

Petrecem eternitați de fier,
Din fumul verde vicii ne facem,
În piatra, comuniunea devine reală,
Și în durerea acestrală, sfârșitul împreună îl găsim.

Aberație deliberată

2010-11-15T03:01:00.001+02:00

Încerc să înteleg de ce pentru a răspunde la toate întrebările ai nevoie de o cauză și un efect. Cauzalitatea devine o sarcină destul de greu de suportat mai ales cand esti obligat să răspunzi pentru propriile tale acțiuni. Ești scufundat într-o gaură plină cu smoală încinsă, pielea îți este dezintegrată și ajungi la stadiul în care erai înainte să te naști. Prefer să uit că am de dat răspunsuri legate de cauzalitatea acțiunilor pe care anterior le-am dovedit ca fiind nule prin negare.

Logica ne distruge impulsul de a simți în fiecare moment, în care se declanșează încercarea de a lega motive de acțiuni, scuze pentru fapte, cauze și efecte. Nu există nici o cauză pentru nimic. Totul este o joacă între impusulsurile neuronale pe care privarea obsesivă și abuzivă de somn a transformat-o într-o altă formă de suicid, lent și dureros.

Aștept momentul în care libertatea să devină ceva real, ceva palpabil, nu o altă neglijență a unui sistem de valori strivit de o societate hedonistă. Satisfacerea placerilor devine singurul obiectiv prin care o masă de indivizi devin apți și conștienți de a forma un grup. Grupul i-a amploare precum cancerul în organism, devine intreruptibil, devine o masa ce nu mai poate fi oprită, devine sfârșitul inevitabil al individualității.

Te trezești prins într-un lichid, ce te absoarbe și te dizolva, te transformă în ceea ce peste tot, acum și pentru totdeauna vei fi. În narcolepsie răspunsul asteaptă descoperit.

Mișcare de penitență

2010-11-15T01:43:00.001+02:00

Decadență, dulce decadență,
Am căzut victima unui secol ipocrit,
Priponit într-un maldăr de cuvinte,
Le arunc pe o foaie virtuală,
Și mă dedic îngerilor căzuți,
Al căror sânge, în liniște,
Mă îmbată.

Apostol al valorilor triumfante,
De societate mă reneg în nebunie,
Alerg să gasesc un simbol aparte,
Semnificații dezolante înscrise în carne,
Putrezit prin creier, delirul face ravagii,
Realitate contra libertate,
Un alt semn pentru asocierea,
La comunitatea moartă.

Îmi înnec plămânii în rugină,
Părul mi se descompune în roșu,
Chelia timpului din pământ răsare,
Îmi pierd imaginea în albastru,
Sărut făptura disperării,
Devin melancolic ,
Și în gol, divinul mă asimilează.

negare contagioasa...

2010-11-10T19:52:00.001+02:00

Nebunie aruncata in culori pe hartie,

Pe panza din spatele meu ma gasesc,

Atarnat cu capul jos in alb si negru,

Simt estetic mai mult decat bolnavicios.

Incerc sa memorez pasaje biblice,

Le balbai si anticrist devin,

Patat de sangele papal,

In grota primordiala sunt aruncat.

Ma gasesc inconjurt de amintiri incomplete,

Sunetele incertitudinii fatale ma surzesc,

Cu pietre se arunca,

Si ca vicitima a crestinismului, vechii zei ma primesc.

Cazut in pacatul general acceptat,

Ma gasesc respins de inceput,

Sfarsitul ma adopta,

Si in genunchi, cu capul intre maini, ma trezesc.

Adevarul din retina, incepe sa se scurga,

Savurez clipa apoi o devorez,

Raman suspendat in pura schizofrenie,

Si intre sase pereti, dement sfarsesc.

posibilitate imposibila...

2010-11-10T19:34:00.000+02:00

In ochii ei pentru prima oara ma gasesc,

Confuz, ma opresc din aberatul polifonic,

Incerc sa ii vorbesc, cuvintele devin non-sensuri,

Si asa o pierd.

Intamplarea face ca ea sa imi vorbeasca,

Eu sa ascult, incercand sa inteleg,

Cum o muza ca ea, ma poate privi in ochi,

Si apoi sa imi zambeasca.

Zambetul ei, imi dizolva limitele,

Ma transforma intr-o fiinta iubitoare de viata,

Ridicat din nou deasupra liniei de plutire,

Nu reusesc sa ii raspund.

O adulmec, se departeaza,

Corpul in ritmuri infernale, o face sa dispara,

Reapare, se dezintegreaza,

Incerc sa o cuprind si aer imbratisez.

Frustrat si plin de regrete,

Imi accept soarta si incetez,

Sa alerg spre intangibil,

Cobor in infern,

In vin ma innec,

Pironit pe crucea in X,

Eternitatea scrisa in frunte,

Imi petrec.

“Dedicata spiritului liber din fiinta umana.”